08. 12. 1993. Ionuţ împlinise patru zile de viaţă şi ne pregăteam de plecarea din maternitate. Nu sunt superstiţioasă, nu cred în ceea ce spun babele, dar  nici nu am avut curaj să îi cumpăr ceva înainte de a-l naşte, pentru că undeva, adânc, exista totuşi o teamă viscerală. Dar dacă este adevărat?

La ora 10 au venit să mă ia acasă sora mea, tatăl copilului şi nişte prieteni de familie, cu maşina. Mergem la ghişeu(da, copiii se ridicau de la ghişeu), îi dăm doamnei plăpumioara şi căciuliţa pe care le cumpăraseră ei  cu o zi înainte şi avem surpriza de a vedea cum femeia din spatele ghişeului începe să ţipe. Nici unul dintre noi nu ştia nimic despre copii, aşa că lipseau toate celelalte accesorii necesare. Noroc că peste drum este un magazin cu obiecte pentru bebeluşi. Cumpărăm, după indicaţiile doamnei de la ghişeu, cămăşuţă, căciuliţă subţire, batistuţă, un pled şi un pampers. Ne îmbracă bebelusul şi ni-l oferă ca pe un cadou, pe la ghişeu.

Ieşim în stradă. Zăpada are 40 cm, din cauza gerului este polei, iar noi ne urcăm într-un hârb de Dacie, care tuşeşte la fiecare învârtire a roţii. Ger afară, ger în maşină. Copilul începe să strănute, eu ţip şi plâng de spaimă. La jumătatea drumul, facem pană. Dârdâim în maşină până rezolvă băieţii problema, apoi ne îndreptăm spre casă. Înainte de a ajunge în faţa blocului, îl mai întreb o dată pe fostul meu soţ dacă este adevărat ce mi-a spus la maternitate. Îmi confirmă exact când ajungem în faţa blocului. Mă uit spre geamuri şi le văd deschise. Urcăm. Pe balcon, covoarele întinse la uscat. În casă, apa încă bălteşte din loc în loc. Uitase apa deschisă şi inundase casa. Frig ca afară, frig ca în maşină.

Pun copilul pe un pat, închid geamurile, dau drumul la cuptor şi la ochiurile de la aragaz. Copilul plânge. Plâng şi eu. Încerc să îl pun la piept. Nu ştie să sugă. În spital îl hrăneau cu glucoză. Nu avea nevoie de mai mult. Refuză. Îi vorbesc. Adoarme. Mă doare pieptul şi s-a umflat rău.

Seara. Eu şi bebeluşul într-o cameră, tatăl lui în altă cameră. Aprind o veioză. Adormim. Mă trezesc buimacă. Ştiu că am somnul greu. Îmi amintesc de copil. Mă uit spre el şi îi văd faţa vânătă. Nu mişcă. Încep să ţip. Urlu disperată, isterică. Îl zgâlţâi. Şi mă liniştesc. Nu era faţa lui, ci căciuliţa cumpărată din faţa maternităţii. Căciulă de o culoare nesănătoasă. Vreau să îl schimb şi nu am cu ce. Nu avem pamperşi. Rup un cearşaf de bumbac. Spăl copilul, îl înfăş, îl hrănesc şi adoarme. Eu stau trează şi îmi studiez comoara.

Şi stau în fiecare noapte trează. El doarme liniştit. Şi-a format un program.

După două luni, nu se mai trezeşte decât foarte rar noaptea. Mă mai liniştesc şi eu. Nu mai plâng când strănută, când sughiţă sau când se înroşeşte la faţă. Dar râd odată cu el, când râde în somn. Sunt slabă moartă, dar fericită.