L-au poreclit țipar, cu toate că acest cuvânt nu înseamnă ceea ce vor ei să transmită, și anume că nu sunt obișnuiți cu țipete de copil în casă. Amândoi îl iubesc și îl răsfață, însă în zilele în care trece prin iarba din curte ca o șenilă, când îl văd, la numai doi ani, cu cercelul aranjat cam șui în ureche, când refuză să mănânce legume sau când insistă să doarmă legănat pe picioare cu pisica în brațe, mamane și tatane simt nevoia să mă sune și să mă întrebe dacă am de gând să las copilul la ei mai mult de câteva ore. Nu, nu îl voi lăsa prea mult. Îmi rezolv problemele și vin să îl iau, pentru că nu pot sta prea mult fără el.
De pe la vârsta de trei ani s-a obișnuit să stea singur în casă cât sunt la serviciu. Desenează, pictează, se joacă mult și uneori îmi face surprize, așa cum a fost în acea vară toridă. Toți umblau îmbrăcați în șort, se răcoreau cum puteau, se adăposteau la umbră, în timp ce băiețelul meu mă aștepta în fața blocului, îmbrăcat cu nouă (9) perechi de pantaloni. ”De ce te-ai îmbrăcat atât de gros, Ionuț?”, îl întreb siderată. ”Pec a bunica mea a țară și e un figu dacu acolo…”, răspunde senin copilul, în timp ce eu dau drumul unui râs de nestăvilit.
Înainte de a pleca la școală, după un interviu devenit faimos și o săptămână de distracție la Costinesți, i-am cumpărat o vestuță sură, bună de luat peste cămășuța albă a uniformei. Prima bătaie cu Leonard, prima haină făcută zdrențe. M-am dus să discut cu domnișoara învățătoare, cu frica în sân, neștiind ce crede despre faptul că Ionuț al meu a măturat clasa cu acel copil, repetând cu insistență: ”Tu știi cât muncește mama ca să îmi cumpere haine? Știi?”
Am rămas stană de piatră la aflarea veștii că, în restul timpului, copilul meu și Leonard erau cei mai buni prieteni. Domnișoarei nu îi plăcea acest lucru. I-a dat o lecție scurtă, de o intensitate pe care Ionuț nu a uitat-o nici acum. De câte ori mușcă din merele lui preferate, verzi și tari ca piatra, sau din cele numite bot de iepure, își amintește vorbele domnișoarei învățătoare: ”Ionuț, dacă într-un coș cu mere există unul singur stricat, niciodată merele bune și frumoase nu îl vor putea repara pe cel găunos. Dar cel găunos va reuși, în scurt timp, să strice toate merele bune care sunt în coș”.
Duzina de cuvinte din această săptămână m-a dus cu gândul departe, la vremurile în care unica mea preocupare era Ionuț. Unde au zburat gândurile altora, puteți afla cercetând tabelul.
Se pare că a ajuns şi la noi “figu dacu” de la bunica şi nu se dă dus cu una-cu două. :lol:
Ai rabdare, ca abia a venit pe la noi figu dacu… Probabil scapam de el prin martie-aprilie. Pana atunci, solutia este sa purtam cate noua perechi de pantaloni. :)
Ionut al meu s-a incalzit rau in copilarie, cred. Acum iese pe strada cu niste blugi gauriti pe la genunchi. :)
Ce martie-aprilie, că pînă atunci mă găsesc ăştia stalagmită aici în casă!?
Copiii ăştia niciodată n-ascultă de vocea raţiunii (de parcă noi om fi făcut-o la vîrsta lor!) :)
Oricum, moda “rupturilor de-a gata” n-am s-o înţeleg niciodată. Şi nu-s vreun boşorog în gîndire, umblu numa-n blugi şi tricou, am trecut prin diverse mode în timp, da’ de rupturi am fugit mereu, mi-ar fi fost ruşine să ies cu un tricou descusut, rupt sau pantaloni agăţaţi, găuriţi, destrămaţi. Eh, ce să mai zic…
Lasa, ca tu ai mai mereu antigelul la indemana, din cate am inteles. :-P
Noi asa am fost educati, Dragos, sa ne fie rusine daca hainele de pe noi au pete, gauri sau alte probleme. Cu toate astea, nu vrei sa stii cate perechi de blugi am stricat candva, pentru a le face franjuri in loc de tiv. :))))
Culmea este ca hainele gata gaurite costa mai mult decat cele care sunt intregi. :)))
Toate costă mai mult: şi ce-i nou-nouţ, şi ce-i antichitate.
E adevărat, a fost generaţia flower-power şi moda punk cînd se purtau franjuri, zorzoane, evazaţi, brăţări cu capse şi cuie ş.a.m.d. dar pînă şi acolo se vedea o anume decenţă care acum a dispărut complet. Pantalonii cu turul la genunchi, zdrenţuielile au un aer ostentativ de-a dreptul. Dar e treaba lor, pînă la urmă, dacă îşi împing limitele – cînd vor ajunge la vîrsta noastră, vor înţelege că există o zonă a normalului care nu poate fi eradicată.
Antibioticul meu lichid a devenit mai mult un deziderat în ultima vreme. Dar u am dreptul să mă plîng, dacă am ales să trăiesc viaţa aşa.
:D ce îmi place cum pocesc copiii cuvintele. Sunt tare tare drăgălași.
Tare rau imi pare ca nu mi-am notat cuvintele pe care le pocea. Am crezut ca le voi tine minte toata viata, dar nu a fost asa… Imi amintesc doar ca spunea papalici in loc de papuci. :)))
Brav băiat, demn de Mircea cel Bătrân! El își apără vestuța, și averile, și neamul.
:D Inca pastreaza acest obicei, aceasta atitudine… :)))
Am văzut căteva întâmplări asemănătoare de-a lungul şcolii! :)
Ha, ha, nici nu mai tin minte cate batai am vazut in viata asta… Nu mai tin minte nici macar de cate ori s-a batut baiatul meu. Nu e violent, dar isi apara prietenii orice ar fi. Poate va voi povesti intr-o zi depre ultima bataie, pe care a incercat sa o tina ascunsa de mine. E foarte proaspata… :))))
Tot stau si ma gandesc de cand am citit care o fi fost prima mea bataie si daca am avut ceva la fel de corect in cap cand m-am apucat. Inclin sa cred ca era in timpul filmelor cu Linda karatista si a fost mai degraba o bataie didactica decat una emotionala
Acum, ca ai spus, am incercat si eu sa imi amintesc prima mea bataie. Imi placea sa merg la o scara vecina, unde se adunau la joaca multi copii. O fetita tot insista sa plec la scara mea. M-am infipt in ea si pana nu si-a cerut scuze plangand nu am lasat-o. :)))))
“tu ştii cât munceşte mama ca să îmi cumpere haine?”… şi mă gândesc (îmi amintesc că şi fratele meu a avut şi încă mai are astfel de reacţii vis a vis de mama noastră) de ce băieţii par să poarte întreaga viaţă acest ataşament cau un cordon ombilical la care fetele par să renunţe mai uşor şi mai repede. (sau nu-l exprimă atât de vizibil)
Baietii se ataseaza mai mult de mame, tot asa cum fetele se ataseaza mai mult de tati. Cred ca nenea Freud avea niste explicatii pentru asta. :))))
Trebuie sa fi fost extrem de dulce cu cei 9 pantaloni pe el :). Nu pot sa-mi imaginez cum as fi putut eu lasa copilul la 3 ani singur in casa, cred ca as fi gasit un dezastru…. Cuminte copil ai…
Adorabil, adorabil, adorabil. Norocoaso! Câte astfel de poveşti, amintiri şi bucurii nesperate poţi avea în suflet. Pentru mine, “restul” nici nu ar mai conta, chiar dacă între timp subiectul a mai crescut!
Regret numai ca pe unele dintre ele le-am uitat… Cand era Ionut mic, traiam cu convingerea ca niciodata nu voi uita nimic din ceea ce am trait alaturi de el. credeam ca voi tine minte toate cuvintele pocite, toate gesturile, toate vorbele, toate intamplarile… :(
Se pare ca duzina ne-a dus saptamana asta cu gandul la amintiri…erau vremuri, acum sunt altele, dar erau vremuri frumoase daca iti amintesti cu zambetul pe buze de ele!
Nu iti poti aminti altfel de vremea cand copilul era mic… Doar cu zambetul pe buze si cu bucurie in suflet…
Amintiri din copilaria copilului tau. Frumoase. Foarte!