Cacao cu lapte. Precis cunoaşteţi inconfundabila ei culoare. Aşa era blăniţa lui catifelată şi cred că a fost singurul motiv pentru care l-am cumpărat. Nu ştiam nimic despre el, învăţam din mers şi încercam să îi ofer tot ce era mai bun. Speram ca bunătatea şi grija mea să îl facă să mă vadă aşa cum credeam că sunt: un om bun, atent la nevoile altora, darnic şi curios, precursor al unui curent necunoscut încă.

Poate dacă m-ar fi descoperit cu adevărat, mâna mea nu l-ar mai fi speriat şi el nu m-ar mai fi muşcat în fiecare zi. :) Poate că eu nu aş mai fi înjurat de fiecare dată ca o precupeaţă, văzând cum sângele ţâşnea din degete. De ce era predispus la asemenea gesturi? De ce nu pricepea că aş fi vrut doar să mă joc cu el? Oare îmi fusese predestinat sau era o simplă întâmplare faptul că nimerise în casa mea? Ţinea morţiş să fie predominant, să îi fie acordată toată atenţia mea şi mă răsplatea muşcându-mă.

L-am privit prelung înainte de plecare, i-am pregătit mâncare pentru toate cele trei zile, cât urma să lipsesc, i-am predicat până s-a plictisit de mine şi mi-a întors spatele. Prelegerea mea s-a pierdut în vânt, după cum veţi vedea, iar eu m-am prelins spre ieşirea din apartament tăcută şi îngrijorată. Fapta precede vorba şi eu încă mă întreb, după atâţia ani, ce o fi înţeles el din preluare? Când m-am întors acasă după cele trei zile, hamsterul meu cacao cu lapte era ţeapăn, cu burta umflată, cu un pai în gură, cu ochi sticlosi şi goi.

Duzina mea cu “pre” aduce un text scurt şi simplu, scris cu bruma de energie care mi-a mai rămas.