Datorită unor întâmplări independente de voinţa mea, întâmplări care mi-au dat toata viaţa peste cap, în 41 de ani m-am mutat de vreo nouă (9) ori, cu cea de luna trecută zece, deci pot spune că am ceva experienţă în această privinţă.

Probabil stiţi şi voi că atunci când te muţi împachetezi totul pe sortimente, cu grijă să nu se distrugă până ajung în noua casă. Şi totuşi, după ce termini transferul, descoperi că unele lucruri s-au deteriorat, la unele ai renunţat de bunăvoie, considerând că nu ţi se mai potrivesc, iar altele sunt pur şi simplu de negăsit.

Ca la orice altă mutare, şi de data asta am scăpat de ceva care timp de trei luni mi s-a părut a fi un lucru de mare preţ, copilul meu (vai, cu câtă uşurinţa îl reneg acum). Mă uit acum la vechiul meu blog şi îmi dau seama că arată ca o ţigancă abia coborâtă din căruţa cu coviltir.

Avea o fustă lungă cât o zi de post- îţi trebuie cinci minute să ajungi în josul paginii, codiţe împletite cu aţe colorate- a se citi liste interminabile de bloguri, o salbă formată din diverse gadgeturi şi multe alte zorzoane pe care le-am şters (bannere inutile).

Atunci când Florin Ruşanu mi-a propus să îmi cumpere un blog frumos nu am stat pe gânduri nici o clipă, am avut şi am încredere deplină în el. Dar ieri mi s-a întâmplat ca cineva să îmi ceară socoteală cu privire la motivele pentru care mă sfătuiesc cu el, ca şi la cele pentru care figurează ca admin pe blogul meu.

Îi voi răspunde şi aici, deşi am făcut-o şi ieri pe Facebook: Florin este inteligent, m-a ajutat fără să-mi ceară nimic în schimb, îmi dă sfaturi bune, iar eu încerc să-i mulţumesc în stilul meu. De ce oare acest lucru este o problemă majoră pentru oameni pe care nici nu-i cunosc personal?