Să mai fie oare pe pământ vreun poet ori scriitor care să nu fi vorbit, măcar o dată, despre magicul praf de stele ce îndeamnă la visare, despre colbul întâlnit de drumeții plecați în căutarea unor idealuri mai mult sau mai puțin înalte, despre cum poți ridica omul din pulberea în care s-a prăbușit atunci când a simțit că totu-i putred în lume? Îmi trec prin minte atâtea expresii elevate citite de-a lungul vremii și-mi dau seama că nici un poet nu a reușit încă să spargă bula și să vadă viața așa cum este ea, plină de-un praf înecăcios care se ține după oameni până și în somn.

Cititorule, te-ndemn astăzi nu la visare, ci la trezire! Orice exprimare poetică e doar o amăgire ce ascunde, sub roba-i fermecată, respirația sufocată de pulberea grea adunată în plămâni. Lasă lumina aprinsă, închide cartea, șterge fără milă adjectivele pe care poetul le-a oferit drept plată pentru trecerea în etern și vei vedea că, dincolo de vraja prafului de stele, rămâne doar pulberea izvorâtă din dărâmături. Aruncă tot ceea ce ai știut, ai crezut, ai sperat. Eventual dă-i poetului o gheată în fund și spune-i că singura avere a omului este experiența directă, nu vorbele frumoase adunate în versuri. 

Praful este doar praf – murdărește orice îi iese în cale, ascunde tot ce e bun, sufocă poeți și nepoeți deopotrivă. De nu mă crezi, vino să vezi cât e de grea pulberea fină ce se ascunde în plămâni, somn putred al unei respirații incomplete, gheață și foc pe nări, văpaie aprinsă în gâtul uscat! Ieri am dat jos, până la beton, tencuiala pereților, iar astăzi încerc, fără succes, să scap de praful care s-a așternut, etern, ca o avere nedorită, peste idealuri, peste minte, peste viața toată.

Praful, omniprezent și omnipotent, mă însoțește clipă de clipă, obositor și înăbușitor în măreția sa. Textul de față e doar strigătul de ajutor lansat de-un nepoet din mijlocul casei sale, într-un moment de acalmie, înainte ca praful și pulberea să acopere definitiv tastele.

Cele 12 cuvinte (etern, idealuri, orice, viata, aprinsa, minte, putred, gheata, somn, ascunde, avere, grea), alese cu grijă de motanul Pandalie, se înalță ca o rugăciune către cel mai mare, mai puternic, mai perfid și mai neîndurător zeu: Praful (și către soața lui, Pulberea fină).

Praf și Pulbere, zei atotputernici, vă rog, lăsați-mi libere căile respiratorii! Dispăreți în neantul din care v-ați întrupat, căci nu vă mai suport! Simt cum se alege praful și pulberea de toate poeziile lumii (ele ne aruncă doar praf în ochi), de toată visarea ce mă cuprindea când citeam despre colb, praf și pulbere…

Invitatia la rugaciune se adresează tuturor celor care au tolba plină de cuvinte și idei, tuturor celor ce au curajul de a răspunde provocărilor.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte rugăciunea drept o „încercare personală de a intra în contact direct cu divinitatea; cerere, mulțumire sau laudă adresată de credincioși divinității; rugă”. Despre un astfel de “contact” ar fi vorba şi-n provocarea noastră. Indiferent cum alegeţi să abordaţi acest “contact”, în versuri, cu mulţumiri sau cereri, în stilul clasic, mai în glumă sau mai în serios, ne-am bucura foarte mult să răspundeţi pozitiv invitaţiei noastre. Şi dacă veţi scrie pe această temă, vă rugăm să lăsaţi linkuri spre “rugăciunile” voastre comentând la acest articol. Vom alcătui şi updata o listă cu rugăciunile inspirate de această invitaţie. Nu există termen limită pentru această provocare – scrieţi când puteţi, când doriţi.