Povestea unui samurai- Despre sacrificiu
Scriam în septembrie 2013 că este nevoie de o doză de înțelepciune sau de nebunie pentru a putea crede că un european a înțeles vreodată pe deplin un japonez. Este o simplă iluzie și mulți se lasă amăgiți de ea, doar pentru că și-au cumparat un bol și au făcut un ceai mimând ceremonialul, pentru că s-au jucat de-a ikebana sau pentru că au imitat, precum maimuța, câteva caractere reprezentând numele lor scris în kanji.
Neînțeles ne rămâne și gestul suprem al samurailor, nu-i așa? Multe piese de teatru japonez au la bază povestea unui obiect de foarte mare valoare artistică, pierdut și recuperat cu mari sacrificii, dar parcă nici una nu impresionează atât de tare precum o face cea despre care vă voi vorbi astăzi.
Din neglijența samuraiului de gardă, într-o zi a luat foc palatul nobilului Hosokawa, palat în care era păstrată o faimoasă pictură, ce purta semnătura lui Sesson. Pictura îl întruchipa pe Bodhidharma. Decis să facă orice sacrificiu pentru a-și spăla păcatul și a salva pictura, samuraiul s-a năpustit în palatul cuprins de flăcări și a recuperat pânza prețioasă. Când să se întoarcă, a descoperit că toate ieșirile erau blocate de focul ce se extindea cu repeziciune.
Samuraiul și-a sfâșiat una dintre mânecile chimonoului, a înfășurat în ea pictura, apoi și-a despicat cu sabia propriul trup, după obiceiul castei din care făcea parte, și a ascuns pictura în rana sângerândă. Trupul samuraiului a fost găsit ars. Pictura lui Sesson, salvată de bravul samurai, era neatinsă de flăcările mistuitoare. Cât de multe spune această poveste despre grija pe care o acordau japonezii artei, dar și despre ceea ce însemna adevăratul sacrificiu al samurailor!
Pentru această poveste vreau să îi mulțumesc Alexandrei. Povestea unui samurai- Despre sacrificiu
Samuraii au fost membri ai unei clase militare în Japonia medievală, cunoscută sub numele de bushi sau samurai. Acești războinici au jucat un rol crucial în istoria și cultura japoneză, fiind recunoscuți pentru abilitățile lor în luptă, disciplina strictă și codul lor moral, cunoscut sub numele de “bushido”.
Istoric, samuraii au apărut în perioada Heian (794-1185), dar și-au atins apogeul de putere în perioada Edo (1603-1868). În această perioadă, Japonia a fost marcată de pacea internă, iar samuraii și-au schimbat rolul predominant din luptători în administratori și funcționari guvernamentali.
Un aspect important al vieții samurailor a fost codul lor etic, bushido, care a fost conceput pentru a reglementa comportamentul lor moral și social. Acest cod a impus principii precum loialitatea față de stăpân, onoarea personală, virtutea, respectul față de ceilalți și curajul în fața morții. Un samurai a fost educat încă de la o vârstă fragedă în aceste valori, iar nerespectarea lor putea duce la pierderea onoarei și a respectului în comunitate.
Educația samurailor includea, de asemenea, instruirea în artele marțiale, precum kenjutsu (arta săbiei), kyujutsu (arta arcului), și jujutsu (tehnici de luptă corp la corp). Aceste abilități nu erau doar mijloace de autoapărare, ci și modalități de cultivare a disciplinelor mentale și spirituale.
Samuraii erau adesea în slujba unui daimyo (un lord feudal) și formau o clasă militară privilegiată. Cu toate acestea, odată cu modernizarea Japoniei în perioada Meiji (1868-1912), sistemul feudal a fost abolit, iar samuraii au fost obligați să-și schimbe modul de viață. Mulți dintre ei au devenit funcționari guvernamentali sau s-au alăturat armatei moderne.
În cultura populară, samuraii sunt adesea romantizați și reprezentați ca eroi curajoși și onești. Filme, cărți și alte forme de artă au contribuit la perpetuarea acestei imagini, iar moștenirea samurailor rămâne un aspect semnificativ al istoriei și culturii japoneze.
Și pentru că astăzi sunt gazda, aș vrea ca discuțiile să le purtăm în jurul ideii de sacrificiu față de arta de orice fel, față de cei dragi, față de angajatori sau chiar de străini. Până unde ați putea merge cu sacrificiul? Ce ați fi dispuși să sacrificați pentru o operă de artă sau pentru un obiect important în ochii angajatorului vostru? Suntem capabili să apreciem ideea de sacrificiu sau îi considerăm naivi pe cei dispuși să se sacrifice (sigur, nu mă refer neapărat la sacrificiul suprem)?
Am vazut un documentar impresionant despre 3 cercetatori rusi aflati in timpul asediului de la Stalingrad intr-o banca de seminte, unde erau depozitate seminte rare din toata lumea, unele unicat; au preferat sa manance lipiciul de pe tapet, sa faca o foame crunta si sa apere comoara cu pretul vietii lor pentru ca omenirea sa nu piarda citeva seminte fara pereche…
Eu accept sacrificiul pentru o fiinta, pentru o idee dar nu pentru un obiect, oricat de artistic sau de valoros ar fi el. Asta e, n-o sa fiu samurai in alta viata! :)
stii ce cred eu? ca orice om isi da viata pentru ceva numai daca tine la acel ceva mai mult ca la propria lui viata. oamenii care aleg sa moara pentru nimicuri de-astea cu siguranta sunt prosti de bubuie.
Uneori, chiar daca in adancul fiintei ne dorim sa ne sacrificam, cred ca teama de consecinte sau orice alte motive ne pot impiedica… Nu neaparat prost, Amirale… Oamenii se ghideaza in viata dupa conceptii diferite. Ceea ce mie mi se pare important, s-ar putea ca tie sa iti para a fi o prostie…
Este cu adevarat impresionant, mai ales daca ne gandim ca, dupa frica, foamea transforma cel mai repede omul in animal (cel putin asa cred eu). Nu cred ca as fi putut, desi nu sunt o mare mancacioasa. :))) Sau, cine stie… Nu ne cunoastem limitele pana cand nu suntem nevoiti sa le descoperim.
Despre modul în care întelegem noi civilizația japoneză afirmațiile tale sunt corecte. Nu putem gandi ca si asiaticii. Acolo, cand vine vorba despre viața și moarte, lucrurile sunt diferite de ce putem noi pricepe. Mai ales in secolul la care faceai referire.
Mi-am amintit de o discuție de pe vremea când frecventam un club de karate. Una dintre fete, i-a spus instructorului:” sigur că japonezii au mai multă forță, pentru că mănâncă mult orez…” raspunsul a venit imediat:” Păi mănâncă și tu…”. :)
Despre tema sacrifciului ar fi multe de discutat. Mamele au aceasta în adâncul ființei lor. Ele vor face orice sacrifciu pentru odraslele lor. M-am întrebat și eu dacă noi, românii am face sacrifcii pentru prieteni, aliați, tovarăși. Cred că nu prea. Noi, de-a lungul timpului, am avut un lung exercițiu al trădării. Ne-am trădat cauzele, prietenii, vecinii, aliații, conducătorii. Acum ceva vreme, discutam cu un tânăr student turc. Mi-a spus plin de mândrie: ” verificați în istorie. Turcii nu tradează!” M-a impresionat profund la momentul acela aceasta remarcă. La turci, a fi devotat până la sacrificiu prietenilor, cauzei, este considerat a fi Ebru, asta face parte din ființa lor. E starea lor naturală de a fi. Nu spun că nu pot fi excepții. Dar la modul general, așa stau lucrurile. Pot să confirm că odată ce te-au acceptat ca prieten îți vor fi devotați, indiferent de conjunctură.
Sa iti spun o poveste… La noi in oras functioneaza o societate condusa de japonezi. Au adus cu ei reguli stricte, modele noi de lucru, mentalitati diferite. Totul pare sa functioneze ok, insa in spatele japonezilor, atunci cand nu se plimba prin societate, in inspectie, romanul ramane roman si se poarta ca atare: minte, leneveste, face lucrurile de mantuiala… Poate ca ar trebui sa mancam mai mult orez. :)
Nici nu m-am gandit sa discutam despre sacrificiul mamelor, el este (sau ar trebui sa fie) in sangele oricarei femei care a adus copii pe lume.
Vezi, in clipe ca aceasta, cand inteleg mai bine ca romanii au multe chestii urate in educatie si in sange, parca mi-as dori sa fiu orice altceva… Nu stiu prea multe despre turci, dar ceea ce imi spui tu ma face sa ii privesc cu alti ochi (mental, ca in realitate nu cunosc nici un turc).
După mine, nimeni nu ştie de înainte dacă este gata sau nu să facă un sacrificiu. Cred că toţi află când sunt puşi în faţa faptului!
Sunt întrutotul de acord.
Toate discuţiile astea la rece – eu aş face, eu n-aş face, eu aş drege, eu n-aş drege – sunt vorbe-n vânt.
:D Sa speram ca nu vom fi nevoiti sa ne testam vreodata limitele…
Cand eram eleva, ni se baga in cap ca sacrificiul pentru tara este un lucru minunat. Si unele carti faceau acelasi lucru. Inclin sa cred ca ceea ce primesti in copilarie iti ramane mereu in minte si te influenteaza. Imi dau seama ca pentru tara as face unele sacrificii, daca ar fi necesar.
Sigur, totul la nivel de discutie, caci realitatea s-ar putea sa ma contrazica… :D
Bine, şi să-ţi dai ultima ţigară este tot un sacrificiu! :)
Intr-adevar, cam asta cred si eu… Ne putem bate cu pumnul in piept acum, putem spune ca ne-am sacrifica pentru una sau alta, insa doar pusi in fata faptului vom vedea daca suntem sau nu capabili.
Pot citi poveşti şi mă pot înfiora de acest sentiment, dar nu ştiu dacă eu aş reacţiona ok într-o situaţie dată. Faţă de fiinţa dragă da, nici nu aş sta pe gânduri, dar nu merge acest sentiment mai departe de el. Sunt prea superficială. Recunosc.
Mi s-a intamplat sa fiu de fata, pe strada, la o situatie in care un om ”slab” era terorizat de unul ce se credea invincibil. Nici astazi nu imi explic cum de am avut curajul (inconstienta) de a ma baga, de a-mi sacrifica confortul si siguranta pentru un necunoscut. Cu toate astea, cand a fost vorba de declaratii la politie, de procese si altele, m-am facut nevazuta urgent. Nu am putut face un gest pana la capat…
…acelea de a mă băga într-o situaţie incomodă, de a apăra un om “slab”, nici nu mi se par elemente de sacrificiu. În articol vorbeşti de lucruri supreme, de sacrificuu, cuvânt pe care nu l-aş folosi foarte uşor. Recunosc.
Poi eu sunt chiar mai superficiala decat altii, asa ca pana si aceste nimicuri mi se par a fi sacrificii, in conditiile date. :)
Eu chiar nu stiu daca m-as putea sacrifica pentru ceva sau cineva care sa nu fie parte din inima mea. Ar fi usor sa spun ca da, insa nu m-as crede nici eu… Doar o situatie reala m-ar putea face sa imi dau seama, dar prefer sa nu apara…
M-a impresionat mult povestea ta.
Discutia este destul de profunda, nu stiu, sincer cred ca fiecare isi cunoaste limitele atunci cand este pus in fata faptului implinit, pana atunci poti sa ai impresia ca ai sacrifica tot sau nimic si poti ramane socat de realitate atunci cand aceasta te izbeste.
Sunt multe de vorbit pe tema asta.
Exact! Oricat de bine ni s-ar parea ca ne cunoastem, situatiile limita sunt cele care ne arata o alta față, una la care nu ne-am fi gandit vreodata, pe care nu ne-am fi inchipuit ca o avem…
trebuie sa ai si o duza de nebune, si mult curaj, curaj pentru a muri,
Sau sa ai in sange educatia pe care o aveau samuraii. Citeam ieri la un prieten despre sacrificiul pentru o idee. Crezi ca noi, romanii, suntem capabili sa facem ceea ce fac musulmanii despre care aflam din ziare sau de la tv?
avem partile noastre bune cum ar fi respectul fata de femeie si libertatea acesteia.
Ei au in plus fata de noi devotamentul foarte mare fata de religie, ceea ce la noi lipseste cu desavarsire sau transformat in afacere.
Ceea ce imi place in lumea araba ca ei nu amesteca lucrurile, religia e religie, familia e familie, afacerea e afacere. Asta e e educatie buna.
si sunt multe lucruri pe care ei le au si noi nu am aflat inca
Avem si parti bune, nu neg… Eu ma simt romanca pana in maduva oaselor si sunt mandra de asta, insa as face unele schimbari la poporul nostru, daca as putea. Si as incepe de la educatie, pentru ca lipsa ei ne face mult rau… Nu este o generalizare, bine-nteles… Avem si foarte multi oameni care merita sa fie ridicati pe un piedestal…
Îmi aduc aminte de un film pe vremea comuniştilor, când tv-ul era plin de filme coreene. La un dezastru natural într-o mică comunitate, capul familiei şi-a pierdut viaţa încercând să salveze o oaie. Nu înţelegem acest gen de sacrificiu pentru că sunt diferenţe uriaşe de “filozofie de viaţă”. Sunt de acord cu Radu că nu putem şti dacă suntem capabil de un astfel de gest decât în situaţii limite!
Adrian, chiar si pe la noi, in timpul inundatiilor de acum cativa ani, am vazut oameni care si-au riscat viata pentru a salva un catel, o pisica… Se pare ca unii dintre noi pot…
si eu cred ca e vorba de metalitati diferite, de educatie, de situatii de viata in care am fost sau nu pusi. de aceea nici nu putem intelege pe cei ce fac astfel de lucruri.
am si eu o cartulie pe care nu stiu din ce pricina o citesc de cate ori ma incurc de ea prin casa cu o trupa de curajosi (de altfel infractori), trimisi intr-o misiune secreta de catre autoritatile americane. la capatul misiunii au realizat ca treaba nu era curata si presupunea detonarea unui centru nuclear cu consecinte dezastroase. s-au sacrificat toti fara sa stea pe ganduri preferand sa moara in buncarul ala decat sa indeplineasca misiunea aia tampita. un astfel de sacrificiu cred ca am face oricare dintre noi.
Da, un asemenea sacrificiu chiar merita facut… Ma gandesc la faptul ca si aceasta idee ne-a fost inoculata pe nesimtite de filmele americane… :)
Povestea nu este corect interpretată așa cum se întâmplă de multe ori cu interpretarea gestului sinucigaș al samurailor. În absolut toate cazurile în care un japonez aparținător al acelei caste recurgea la seppuku, la originea gestului se afla onoarea și nu vreun considerent de ordin material.
şi nici ideea de sacrificiu! corect, dan! :)
Undeva in articol am spus ”Decis să facă orice sacrificiu pentru a-și spăla păcatul…”…
Pornind de la poveste, m-am intrebat ce fel de sacrificii am face noi, cei care nu suntem samurai si nu avem acel cod al onoarei…
Toți cei care mă văd alături de Marian, gândesc că eu mă sacrific acceptându-l ca bărbat, pentru totdeauna. Este o prostie. Când o doamnă a aflat că El mi-a fost PRIMUL bărbat, ales de bunăvoie de mine, la 36 de ani, i s-a făcut pielea de găină. Dacă mă sacrific? Sigur sunt capabilă de mai mult în acest sens, cum o vrea Dumnezeu să mă încerce.
Voi sunteti o pereche minunata, pentru care ceea ce numim noi de multe ori sacrificiu, insemna de fapt gesturi simple, firesti, de nepretuit, pentru cel drag. Va doresc din toata inima sa fiti sanatosi si sa va iubiti intreaga viata!
Dar ce are acest Marian de zice lumea ca te sacrifici daca esti casatorita cu el ? E cumva o persoana care e lipsita de sistem imunitar si locuieste obligat intr-un balon ermetic asa ca Bubble Boy (din Seinfeld)…ca ala da ar cam fi sacrificiu, sa nu poti sa il atingi niciodata, sau daca ii spargi balonul din greseala asa ca George sa il mai ai si pe constiinta dupa aia.
depinde ce înţelegi prin sacrificiu. aşa cum auzim deseori în jur, expresia “mi-am sacrificat cei mai buni ani din viaţă pentru tine!” este de un egoism nemărginit şi de … nici nu ştiu cum să-i spun, îmi repugnă teribil reproşul pe care îl simt în astfel de cuvinte, în condiţiile în care suntem suma propriilor noastre alegeri.
şi am să-ţi dau un exemplu din blogging-ul pe care eu îl consider un dar de timp, unul pur aleatoriu. câtă vreme cineva decide să învestească energie, timp, într-un proiect de blogging, însoţind pe cineva cu care crede că are o viziune comună, s-ar putea considera un sacrificiu această însoţire, dacă cel din umbră acceptă ca lumina să se proiecteze pe celălalt. şi dacă recunoaşterea nu vine nici măcar sub forma unui mulţumesc. dar… este un sacrificiu? eu i-aş spune mai degrabă o liberă alegere. chiar dacă, la final, cei doi mai rămân împreună, se mai ajută unul pe celălalt sau nu.
Pentru mine, sacrificiu inseamna renuntarea de bunavoie la ceva, pentru a-i fi altuia de folos, indiferent despre ce vorbim. Daca mai tarziu facem sau nu reprosuri, cred ca tine de caracterul fiecaruia…
O opera de arta e o opera de arta si atat. Iar valoarea ei se gaseste in ochii fiecarui privitor. Asa incat daca pentru unii valoareaza cat o viata de om, pentru altii poate nu face nici cat o ceapa degerata. De gustibus. Deci, nu stiu ce sacrificiu as putea face, depinde in functie de fiecare obiect in parte.
Lucrurile materiale chiar si cele mai frumoase…sunt doar lucruri. Ceea ce unuia i se pare fabulos altuia i se pare neinsemnat. Depinde de cum si de cine e privit. Samuraiul din poveste nu cred ca apretuit atat de mult pictura cat ceea ce o sa se intample cu el . Da, onoarea este mai presus de orice in partile alea… Sacrificii as putea face doar pentru o persoana. Atat!
Eu am avut mai demult oidee pt o Leapsa dar nu cred ca am definitivat-o vreodata, si anume sa alegem cateva opere de arta pecare am dori cel mai mult sa le salvam in caz e o mare catastrofa planetara, fiecare sa zica ce ar baga in rucsac sau in buzunare ca opera de arta daca ar exista aceasta conditie desigur, sa trebuiasca sa iei si cel putin o opera de arta nu numai 1 kg de faina si 2 l de apa in plus. Dar m-am pierdut in amanunte, adica sa restrictionez la arta plastica, sau sa fie voie si un film pe DVD, adica arta cinematografica, sau si fotografii de arta,plus carti originale in editii princeps sau in manuscris ilustrate pretioase, si alte sculpturi mai mici,etc, sau sa includ si fotografii ale unor obiective arhitecturale, si pe urma cand m-am gandit la toate artele, zau, am intrat in panica, pt ca erau prea multe si m-am speriat sa nu se supere cumva vreo muza pe mine, asa ca m-am zapacit de tot si am renuntat…dar cred ca e inca oidee buna, doar ca trebuie sa lucreze cineva sa o slefuiasca mai bine.
Daca este vorba e activitati sinucigase prin implantarea unor obiect taioase in abdomen, doresc sa recomand filmul Vatel, cu dl Gerard Depardieu in rolul dlui Francois Vatel, majordom si maitre d’hotel al ministrului de finante Fouquet si al printului Louis de Bourbon-Conde de la vremea regelui Soare, un personaj renumit prin faptul ca s-a sinucis sprijinind o sabie in canatul unei usi si implantandu-sein ea de nu mai putin de 3 ori, presupunand de disperare ca ii intarziase pestele cu 4 ore pe cand se pregatea sa coordoneze un banchet pt 2000 de persoane oferit de printul de Conde in onoarea regelui Ludovic 14, gest pomenit atat de Mme de Sevigne in 2 scrisori catre fiica ei,Mme de Grignan,(cea din 24 aprilie si cea din 26 aprilie 1671), gest pomenit si de ducele de Saint Simon in Memoriile lui, alaturi de alte barfe despre administratia lui Ludovic al 14-lea, un gest despre care dl Alexandre Dumas tatal (autorul celor 3 Muschetari) a remarcat oarecum critic in prefata lui din 1873 la cartea Marele Dictionar al Bucatariei, ca acest suicid “indica mai curand un om al etichetei decat un omal devotamentului real”, insa totusi despre care scenaristii filmului Vatel din 2000, dna Jeanne Labrune si dl Tom Stoppard mentioneaza ca ar fi fost mai degraba gestul unui om care isi da seama canu este decat un servitor oarecare,o proprietate pt stapinii lui pe cand el avusese speranta ca este un om adevarat artizan sau artist.( Filmul a castigat premiul pt cele mai bune decoruri la festivalul de laCannes, si in el mai apar si dna UmaThurman in rolul Anne de Montausier, iubita dlui Francois Vatel, si dl Tim Roth in rolul marchizului de Lauzun, de care era indragostita la acea vreme cea mai bogata femeie necasatorita din UE, verisoara lui Ludovic 14, care nici nu s-a maritat niciodata din cauza dragostei pe care i-a purtat-o pana la moarte acestui marchiz, cu care varul ei, regele, nu a lasat-o insa sa se casatoreasca, si ea s-a stins trista si neconsolata, nici macar nu apare in filmul Vatel, toata viata is-a spus cumi sespunea si la vremea cand era copil,dupa titlui ei oficial francez aristocratic ierarhic de fapt, Mademoiselle, de unde mai tarziu, sunt aproape sigur, si denumirea de “domnisoara batrana” folosita in Romania, ca in franceza se zice altfel, doar “fata batrana”, insa Mademoiselle fiind titlul oficial real ierarhic al acestei verisoare a regelui, si povestea ei fiind fost ff faimoasa la vremea ei in tabloidele din din UE, cand a fost sa fie traduse cu Google translate si in lb romana, s-a importat expresia cu totul, iar averea ei a revenit tot familiei, unui alt var, ducele deOrleans, in timp ce marchizul devenit duce de Lauzun,desi a protestat impotriva interzicerii casatoriei, pana la urma s-a casatorit linistit cu o fata de 14 ani cu care a facut o gramada de copiisi au trait fericiti pana laadanci batranete, desi el era deja destul debatran si de la bun inceput,si se zice si ca era urat ca naiba plus cam pitic, insa avea totusi succes la femei, si nu numai la Mademoiselle, verisoara regelui Ludovic 14,ci si la alte doamne si domnisoare,drept care desigur ca trebuia sa-l interpreteze dl Tim Roth…am sa pun mai jos portretele persoanelor istorice mentionate ).
Francois Vatel,
Ministrul de finante al lui Ludovic 14, Nicolas Fouquet,
Printul Louis II de Bourbon-Conde,
Marchizul,ulterior ducele de Lauzun,
Mademoiselle,
MademoiselledeQuintin,cea care s-a casatorit cu dl marchiz/duce de Lauzun,cand avea totusi aproape 15 ani,sau deja 15 ani impliniti, (luna nasterii nu este exacta),
Mademoisellede Lorges,sora drei de Quintin,si viitoarea sotie a memorialistului barfitor Saint Simon,
Ducele de Saint Simon,
Mme deSevigne,
Ha ! Ha ! Pana la urma uite scriitorii erau mai dragalasi la vremea aia, plus pareau asa mai inteligenti decat membrii administratiei oficiale ! (Desigur cu exceptia ministrului de finante, dl Fouquet…cred ca asa ar fi visat tata si mama despre mine sa devin si eu ca dl Fouquet intr-o buna zi…si parca seman asa un pic cu el…numai ca m-am lasat de ASE…)
Sorry ca am deviat asa de mult off topic in cultura predominant UE fata de articolul care incerca sa prezinte oameni din alte culturi indepartate. Adevarul e ca initial voisem sa citesc despre wikipedia despre samurai si codul bushido, asa mai on topic,dar m-am ingrozit cand am vazut cat era de citit, astfel incat sa pot comentez mai on topic, plus ca filmul Vatelmise parre asa de distractiv, total realist socialist, plus cu decoruri fastuoase,asa cum sunt eu obisnuit sa mi se prezinte istoria, si de aia m-am gandit din primala Vatel in loc sa ma gandesc la Shogun, sau mai rau, la dl Keanu Reeves in Legenda celor 47 de Ronini.
PLUS, daca tot e vorba de poze de role modeluri mi-a venit o idee de leapsa si mai si, pe care ma voi grabi sa o public pe blog.