Povestea unei canapele indelung folosite

Canapeaua asta are o poveste interesantă, pe care de mult planuiam sa o scot in lume. Este povestea unei canapele indelung folosite si prea mult iubite. O piesa de mobilier pe care, in conditii “normale”, as fi aruncat-o fara pareri de rau.

Înaintea noastră, aici a locuit un român care mi-a fost coleg de muncă. De la el am cumpărat toată mobila care exista la acel moment în apartament. La randul lui, baiatul cumparase canapeaua si alte piese de mobilier de la un magazin de vechituri. Mihai avea clavicula rupta și ni s-a părut o afacere bună să plătim 600 de lire ca să avem pe ce dormi fără să mai tragem de mobilier. Recapituland, canapeaua aceasta a fost a cuiva care a dus-o la magazinul second-hand. De acolo a cumparat-o L., colegul meu. Apoi am folosit-o si noi.

Bruno s-a îndrăgostit imediat de fotoliu, un soi de frate mai mic al canapelei. A dormit 2 ani în el, seară de seară. Era fotoliul care completa setul, alaturi de canapeaua din poveste. Apoi a apărut bebelușa Onix in viata noastra și a distrus rapid fotoliul – ca orice pui de caine care se respecta, Onix si-a incercat dintii si forta muscaturii pe multe dintre lucrurile din casa.

Am fost nevoiți să aruncăm fotoliul, caci era jenant de rupt și murdar. Degeaba il tot acopeream cu paturi. Cainii mei le trageau rapid pe podea. Mihai a vrut sa aruncăm și canapeaua. Nici ea nu este într-o stare prea buna, iar pe market place găsești gratis mobilier aproape nou. Mobila noua este, intr-adevar, cam scumpa, si nu cred ca merita sa dam banii pe asa ceva, stiind ca Onix si chiar Bruno ar distruge fotoliul/canapeaua in scurt timp.

Nu l-am lăsat pe Mihai să o arunce, pentru că mutra pe care a făcut-o Bruno când a văzut că scoatem fotoliul din casă mă va urmări mult timp. Aproape ca plangea. Privirea lui era atat de expresiva, incat am vrut de cateva ori sa aduc inapoi fotoliul. Acum stăm cu urâțenia asta în casă, dar avem câini fericiți.

Povestea unei canapele indelung folosite: