-Bunicooo! Bunico, vino repede la noi dacă vrei să îl mai vezi o dată pe unchiul Henry! L-au găsit în această dimineaţă în iarba din livada de meri, împuşcat în cap şi în piept! Lângă el zăceau nea George şi tanti Susan, morţi şi ei.

-Măi copile, îţi arde de glume proaste ţie? Vezi că te spun maică-tii şi nu mai pupi mâncare adusă cu trudă de la câmp!

-Bunico, nu glumesc, bunico! L-au împuscat! E mort, mort de-a binelea!

Bunica priveşte rătăcită în jurul ei, parcă aşteptând o infirmare a spuselor lui Ralph. Copilul ei, cel mai frumos şi mai isteţ dintre copiii ei, nu putea fi mort! Cum ar putea să creadă că nu îl va mai vedea nicicând, că nu îl va mai auzi cântând, că nu îi va mai mângâia pletele negre?

-Copile, dar nora mea, soţia lui Henry, unde este?

-Se ceartă cu poliţiştii care vor să îl ducă la autopsie, să caute gloanţele şi să îi cerceteze ADN-ul, ce o mai fi şi ăla… Ştii, cum au făcut cu mine când eram mic… Ce spaimă am tras când mănuşa neagră m-a prins cu forţă şi m-a scos din scutecele calde, când mama nu era acasă…

-Da, copile, ştiu… Ei spun că ne vor binele, că vor să ne protejeze, dar bunicii mei povesteau că acum mulţi ani, pe vremea când centura cerealieră a Australiei nu apăruse încă, pădurile erau doar ale noastre, apele erau ale noastre, fructele tot ale noastre… Încet, încet, pădurile au fost tăiate, în locul lor au crescut blocuri înalte şi câmpuri pline de grâne, iar noi am fost nevoiţi să ne mutăm, să căutăm mâncare în locuri mai îndepărtate de casă. Copiilor noştri le era foame, le era frig şi noi am fost nevoiţi să furăm din livezi şi din lanurile de grâu, să ne facem case în oraşe… Cântecele noastre vesele s-au transformat în doine… Mulţi au murit de foame sau de frig…

Au rămas cei puternici, cei rezistenţi, cei isteţi, cei ce s-au adaptat noilor condiţii. Dar australienii erau supăraţi pe noi, spuneau că le distrugem recoltele, că le furăm avutul şi ne pândeau cu puştile încărcate, ne vânau fără milă… Alţii s-au îndrăgostit de frumuseţea noastră şi ne-au întins capcane, să ne prindă. Ne-au luat în casele lor urât mirositoare, ne-au închis în celule cu gratii, ne-au cerut să ne înmulţim, ne-au vândut în pieţe, ca pe nişte bieţi sclavi ce eram.

Văzând că sutem tot mai puţini, autorităţile au decis că s-a mers prea departe şi au creat organizaţii care să ne protejeze. Ne înregistrează, ne ştampilează, ne cercetează ADN-ul, ba chiar ne repară casele, să avem unde să ne înmulţim, unde să ne creştem odraslele. Au ajuns să se certe între ei pentru noi, după ce tot ei ne-au adus în această situaţie! Au instituit pedepse grele pentru cei ce ne omoară sau ne fură copiii, dar li se permite în continuare să ne sperie, ca să fugim. Unde să mai fugim, maică?

Bătrâna cacadu cu coada albă îşi şterse cu aripa o lacrimă ce aluneca spre ciocul alb, îi şterse nepotului ochii frumoşi, acoperiţi de ochelari roşii, îi atinse în treacăt ciocul negru şi îşi luă zborul spre fiul ei Henry, ce zăcea mort în iarba din livadă. Nepotul Ralph o urmă trist, înfiorat de povestea dureroasă a neamului său.

 

cacadu negru cu coada alba leslie vander sluys

Noi, oamenii, distrugem habitatul celorlalte vieţuitoare, apoi ne mirăm şi ne supărăm că ne invadează spatiul. Încercăm să le îndepărtăm, pentru a ne salva recoltele şi suntem pedepsiţi de lege pentru asta. Care credeţi că ar fi soluţia ideală?