Sunt inorogul alb din povestile pentru copii si din legendele de mult uitate. De mii de ani traiesc pe o planeta verde-albastra, ascuns privirilor prea curioase. Ma arat numai celor ce au inima buna, ce au rabdare sa imi impleteasca flori in coama deasa si sa imi aline dorurile cantand la fluier. Sunt tot mai putini si asta ma doare, caci timpul lor este mult mai scurt decat al meu. Abia ma obisnuiesc cu unul, ca ii si vine vremea sa dispara.

Cei mai multi oameni nici macar nu cred in existenta mea, deoarece mintea umana este diferita de a inorogilor. Ei nu pot crede decat in ceea ce vad si nu pot iubi decat ceea ce le seamana. Rar, foarte rar se naste cate un baiat (da, fetele sunt preferatele mele, pentru ca au o sensibilitate aparte si se bazeaza pe intuitie) care sa imi atraga atentia si sa ma provoace sa ies din ascunzis pentru a-i oferi, vremelnic, o parte din comorile lumii.

Inca un veac de singuratate? Nu, nicidecum. Am alaturi o copila ce nu a fost inca atinsa de rautate, invidie, infatuare sau superficialitate. Ale ei vor fi comorile pe care le detin eu, inorogul alb. Cu privirea pierduta in zare, tolanit in iarba deasa, ascult cantecele fetitei si simt cum gandurile ma poarta inapoi, la vremurile in care pamantul era doar al inorogilor. Da, nu va mirati.

Am fost candva un inorog liber, am alergat pe pajisti inverzite, mi-am oglindit cornul in ape de cristal si am lasat vantul sa imi impleteasca in coama flori de camp. Atinsi de blestemul numit omenire, am fost nevoiti sa ne ascundem, sa ramanem nestiuti, caci doar asa ne puteam salva. Sunt si momente cand nu putem rezista tentatiei, insa nu mai ajutam decat oameni cu suflet curat si copii. In inocenta lor, cei mici si cei buni sunt singurii care pot vedea inorogii, singurii care se pot bucura de prezenta noastra… Voi m-ati vazut?

inorog alb