Poveste despre dăruire

Când m-ai luat eram un pui

Înfometat, al nimănui.

Blănița îmi era murdară,

De o culoare cam bizară.

Tu ai simțit că-mi este frică

Și m-ai adus la căldurică.

Eram flămând și m-ai hrănit,

Eram bolnav, m-ai îngrijit.

Mi-ai dat mâncarea cea mai bună,

M-ai învățat că împreună

Putem muta munții din loc

Sau putem locui la bloc.

Ți-am dăruit iubirea toată

Și-ai luat-o ca pe-o nestemată.

Credință ți-am jurat pe veci

Și mi-ai promis că n-ai să pleci

De lângă mine vreodată.

Promisiune onorată.

Un om, un câine, o iubire,

Poveste despre dăruire.

I-am dedicat cainelui meu nenumarate articole pe blog, insa poeziii nu prea, dar asta numai din cauza ca nu am pic de talent la asa ceva. Totusi, din atat de multa iubire fata de puiul meu, iata ca uneori dau frau liber pornirilor si aleg sa scriu tot ce imi trece prin cap, desi imi dau seama ca oamenii care se pricep sa scrie poezii vor zambi cu mila citind cele de mai sus.

Dar nu imi pasa. Asta simt, asta fac. Bruno e un caine extraordinar de bun, de atent, de iubitor, un caine pe care nu ai cum sa nu il iubesti dupa ce il cunosti. Si spun asta pentru ca e destul de reticent cu strainii, ca are nevoie de cateva minute de acomodare pana cand intelege ca omul care ne-a intrat in casa ne este prieten si ca a venit la noi cu cele mai bune intentii.

Din clipa in care pricepe, Bruno devine cel mai lipicios si mai iubitor catel din lume, o minune blanda care ar face orice ca sa te bucure. Este umbra mea. Oriunde merg prin casa, el e langa mine, atent la orice miscare si gata sa execute orice comanda. Imi arata clipa de clipa cat de mult ma iubeste, iar eu incerc sa fac acelasi lucru pentru el.