Povara dureroasă a unei pensii insuficiente

El și Ea, probabil proaspăt pensionați, îmbrăcați simplu, dar curat și elegant, plimbându-se pe străduțele umbrite de portocali sălbatici. Se opresc brusc la intersecție. Ochii li se rotunjesc a mirare, apoi încep să strălucească de poftă. Îi privesc de aproape, stând cocoțată pe scaunul înalt. Îi aud discutând. Nu înțeleg spaniola repezită pe care o rostogolesc tot mai aprins, dar îmi dau seama că El își dorește neapărat, pe când ea ezită, speriată de prețul prea mare. El gesticulează mult, arătând spre carnea care miroase atât de apetisant. Ea înclină capul de la stânga la dreapta, refuzând să scoată 8 euro din buzunar pentru o porție. Până la urmă El și Ea intră în local și comandă câte un sandviș cu pui.

Eu ciugulesc din salata rusească, în timp ce Mihai se îndoapă cu carne de porc fragedă. În peisaj apare un alt cuplu, tot cam la 60 de ani. Sunt bronzați, plăcuți vederii. Trec relaxați pe lângă piciorul expus în fața localului, apoi, ca la un semn, se întorc brusc și încep să îi dea târcoale. Îl studiază din toate pozițiile. Bărbatul se apleacă și adulmecă aroma. Îl văd cum salivează. Își privește partenera cu ochi în care o infinită rugă se amestecă subtil cu pofta animalică. Femeia refuză cu părere de rău. Îi văd trecând pe lângă noi cu umerii deodată lăsați, purtând povara bătrâneții, povara dureroasă a unei pensii insuficiente.

Prin fața noastră se perindă, rând pe rând, oameni de toate culorile și de toate vârstele. Tinerii aproape că nu observă preparatul expus în fața localului. Cei trecuți de o anumită vârstă, în schimb, au toți, dar absolut toți, aceeași reacție: se opresc brusc, studiază piciorul de porc, îl miros, discută între ei, îl studiază iar, înghit în sec și pleacă mai departe, cu umerii lăsați. Eu și Mihai presupunem că e vorba despre un preparat tradițional spaniol care nu mai are căutare în ziua de astăzi, care le amintește doar bătrânilor de vremurile de odinioară.

Nu-s toți chiar bătrâni, dar par să fie făcuți după același tipar. Toți cei trecuți de 55-60 de ani reacționează în același mod. Sunt oameni obișnuiți, care probabil au muncit o viață întreagă. Au hainele curate și elegante. Femeile sunt coafate și machiate discret. Bărbații sunt tunși, bărbieriți, aranjați. Pensionari pe care îi admiri oriunde în lume când îi vezi plimbându-se de mână. Mi se rupe inima de milă. E cumplit să ajungi la vârsta asta, să ai o pensie primită după munca de o viață, și să nu îți permiți o amărâtă de porție de carne de porc preparată într-un anumit fel.

Observă și personalul localului. Un ospătar este trimis afară, să întâmpine oamenii. Le oferă tuturor celor care se opresc acolo câte o feliuță de pâine pe care pune, cu generozitate, bucăți de carne fragedă, apetisantă. Oamenii mulțumesc. Întreabă cât costă. E gratis. Îi vedem plecând fericiți, cu ochii în lacrimi. Ne dau lacrimile și nouă. Nu ne putem abține să nu comparăm gradul de civilizație al spaniolilor cu al nostru. Ne imaginăm o chelneriță arogantă care îi privește pe bătrâni cu dispreț și îi alungă de lângă ciolan, strigându-le să facă pași dacă nu au bani să cumpere. Ne e rușine.