Poteca mea

Paşii, călăuziţi de lumina lunii, m-au purtat pe diverse drumuri, unele mai dificile, altele pavate cu intenţii bune cu pietre şlefuite. Am rătăcit pe drumul vieţii mult timp, căutând poteca potrivită, cea care să mă ajute să urc spre locul la care visasem dintotdeauna. Când nici nu mă mai aşteptam, mi-a apărut sub ochi ea – frumoasă, asfaltată, aglomerată. Dacă braţele mele ar fi fost destul de lungi, aş fi îmbrăţişat-o strâns, într-un acces de sinceritate şi dragoste absolută, necondiţionată. Poteca mea, deşi nu era de aur, îmi oferea tot ce îmi dorisem vreodată, tot ce îmi imaginasem că aş putea atinge cu răsuflarea-mi timidă. În ochi îmi străluceau diamante de fericire, în suflet îmi creştea, roz şi parfumat, un mare balon de săpun. Cum s-a spart veţi afla în zilele următoare, când voi publica pe doaronline continuarea.