Poteca mea

Paşii, călăuziţi de lumina lunii, m-au purtat pe diverse drumuri, unele mai dificile, altele pavate cu intenţii bune cu pietre şlefuite. Am rătăcit pe drumul vieţii mult timp, căutând poteca potrivită, cea care să mă ajute să urc spre locul la care visasem dintotdeauna. Când nici nu mă mai aşteptam, mi-a apărut sub ochi ea – frumoasă, asfaltată, aglomerată. Dacă braţele mele ar fi fost destul de lungi, aş fi îmbrăţişat-o strâns, într-un acces de sinceritate şi dragoste absolută, necondiţionată.

Poteca mea, deşi nu era de aur, îmi oferea tot ce îmi dorisem vreodată, tot ce îmi imaginasem că aş putea atinge cu răsuflarea-mi timidă. În ochi îmi străluceau diamante de fericire, în suflet îmi creştea, roz şi parfumat, un mare balon de săpun. Cum s-a spart veţi afla în zilele următoare, când voi publica pe doaronline continuarea.

Spune-mi despre poteca ta. Despre ceea ce ai visat candva, despre cate s-au implinit. Daca ai destul curaj, spune-mi mai degraba despre cele neimplinite, despre ceea ce ai visat si nu s-a realizat. Acolo e adevarata poezie, acolo dorul de cuvinte si trairi se transforma si ne aminteste ca suntem umani, ca suferinta nu ne este straina, dar ne poate zeifica, ne intareste si ne face sa devenim ceea e nici nu am visat vreodata. Eu am tot spus despre ale mele pe blog. Cand ai timp, citeste. Vei gasi multe comori pe aici, unele adanc ingropate in uitare, insa cu atat mai valoroase.

Nu voi pune link spre nici un text de acest fel. Cine vrea sa le descopere, o va face oricum. Cine nu, nu pierde nimic, caci nu poti regreta chestii pe care nici nu ti le-ai imaginat vreodata.

Mie mi-a placut mult poza din acest articol si ea m-a inspirat sa scriu in acest fel. Mi se intampla deseori…