Azi am asistat îngrozită, perplexă și neputincioasă la o lacună de protocol în legislație. M-am oferit să ajut, să umblu în locul altora și mi s-a refuzat, pe motiv că ”n-avem voie”.
Pe scurt: Sunt la job, la grădi. La clasa cu program săptămânal, o mică definiție de 6 ani a copilului neglijat face febră înfiorătoare de la otita supurată. Fetița se dă la propriu cu capul de pereți. Are suferința asta de zile întregi, însă mama, părinte unic, singura în măsură să ia decizii în a o lua acasă și a o trata, nu e de găsit la niciun număr de contact.
Deși regulamentul ne impune să menționăm la înscrierea copilului în instituții vreo 5 nr. de telefon (de la rude, medic de familie, prieteni, cunoștințe), necesare în caz de dezastre de orice fel…, se pare că această mămică a replicat că e atât de singură, încât nu se are decât pe ea însăși și nu are ce să mai completeze, că oricum n-ar veni nimeni după copil dacă ea ar muri pe stradă. Însă azi avea acel telefon închis. La firma unde e angajată nimeni nu s-a sichisit să ridice receptorul toată ziua. Asistenta grădiniței (nu au medic permanent grădinițele, nu sunt bani) se sperie, cheamă salvarea și trimite copilul să-l vadă un specialist la spitalul de care aparține instituția. Pentru altul nu se poate opta. Că n-au protocol încheiat.

Și aici intervine aberația. Spitalul Grigore Alexandrescu e arhiplin, copilul e în stare gravă, are nevoie de spitalizare, i se prescrie tratament injectabil cu antibiotice la care are dreptul gratuit, că e copil, doar că nu au pat pentru el. Îl scot în stradă. Îi taie mașina, că ambulanța doar te aduce la spital, nu te duce acasă, nu e limuzină, sunt alte cazuri care așteaptă. Copilul rămâne acolo. Se sună la grădi să trimită taxi pentru copil. Copilul urlă de durere. Grădinițele nu au fonduri de taxi. Grădinițele nu pot impune farmacistei să elibereze rețeta gratuită, pentru că nu e scrisă de medicul de familie al copilului. Grădinița nu dispune de fonduri de antibiotice pentru copiii înscriși. Mama nu răspunde. O îngrijitoare aleargă la adresa de acasă. Nu e nimeni dincolo de ușă.

M-am oferit să umblu cu fetița la alt spital. I se poate duce puroiul la creier peste noapte. Din otită netratată se poate muri. Nu avem voie așa ceva. De ce? O dată că singurul spital cu care avem contract e ăsta. Iar dacă i se încredințează copilul unui terț, indiferent unde-l duce, e infracțiune. Bine, dacă-l iau eu, pur și simplu? E răpire. Facem zdup. Pur și simplu ăștia, când au întocmit legile și protocoaele, parcă n-au avut juriști cu ei!!! Au omis clauze esențiale, pe care până și eu, om de la țară, le-aș avea în vedere: cine suportă transport, tratament, spitalizare în cazuri de urgență. Și totuși suntem contribuabili în sistem! Copilul meu, coasigurat al meu în sistemul sanitar, în lipsa mea, dacă îi e rău la grădi, nu are voie să primească nicio lingură de sirop, dacă eu n-am adus, în pralabil. De antibiotice, servicii de lux precum înțepatul la 6 ore …nici nu poate fi vorba.

…Puiul e scheletic și, de ani de zile, programatic, ras în cap. Cu retard din lipsă de comunicare. Cu carențe afective de orfelinat (se leagănă, larg, singură pe coridor și, când te vede, se prinde ca maimuțica de tine și o târâi pe picior, prin grădiniță…).
Singurul lucru pe care l-am putut bâlbâi a fost: cereți ajutorul poliției de proximitate, să găsească părintele. Oricum au un sistem mai performant decât noi, în a afla pe cineva. Nu se poate, am amici polițiști, trebuie să fie o soluție…
Ce decizii se iau în împrejurări din astea, frate????????

Ăștia vor să facă toți pușcărie, ce Dumnezeu?
Am plecat. Ea, tot în stradă. Pomeniți-o. Valentina. Mică rău.

Am sunat la prima oră. Și da, am avut o idee bună ieri să le sugerez să ceară ajutor poliției. Cele două adrese menționate de mamă la înscriere erau …fictive. Nu locuise niciodată acolo! Copilul nu are casă! Imaginați-vă că mami a fost găsită, aseară, de un echipaj undeva în Chitila! Sunt fantastici și polițiști ăștia . Așa. Fragment de discuție, dură, povestit de doamna director: ”Telefonul e închis pentru că nu-l mai am de mult. Și o iau doar vinerea acasă pentru că noi nu avem …casă. Grădinița e singura ei casă cu acoperiș. Muncesc toată săptămâna și dorm la lucru, puțin, între ture. Vineri e jale. Trebuie s-o iau de la dvs… Fac ce pot și o târâi cu mine în weekend pe la cine ne primește. Da. O voi duce la spital din simplul motiv că așa, cu ea bolnavă, nu mă va primi nimeni, că se ia. Spitalul e bun. Vom avea unde să locuim.” ”Dacă nici domiciliu nu aveți, nici sprijin, de ce n-o instituționalizați, mami?” ”Pentru că o iubesc”. Cred că noi, ăștia, n-avem voie ever să ne jelim că ne lipsește ceva sau că ne e greu cu copiii… Mulțumesc tuturor pentru solidaritate!!!!!!! Încerc să dau acum de ea, să-i explic că are opțiuni. Doar că… telefonul ăla e amanetat și va lipsi o vreme de la grădi, că stă cu copilul. Sper.

Povestea a fost relatată pe facebook de către Cosmina, care mi-a și dat acordul să aduc povestea pe blog. Mi-a adus lacrimi în ochi tragedia lor, m-a făcut să turbez de furie și să îmi doresc din toată inima să caut sprijin pentru cele două ființe atât de încercate de soartă.

Vă rog, vă rog din suflet, haideți să facem ceva, să le ajutăm cumva!