Adolescentă fiind, umpleam săptămânal caiete întregi cu tot felul de “poezii” și chiar mă credeam bună la așa ceva. Pentru orice întâmplare din viața mea măzgăleam câteva versuri, ca într-un jurnal din care le citeam uneori prietenelor. Tăvălugul vieții m-a îndepărtat rapid de aceste preocupări. Mi-am amintit de ele abia după ce mi-am deschis primul blog (unde începutul era tot o poezie). Matură fiind, am înțeles imediat că nu am nici urmă de talent la așa ceva, însă din când în când tot mă apucă dorul de a scrie în versuri proaste. Nici măcar nu e greu de înțeles impulsul; îl pot compara cu nevoia omului de a dansa, fie că “simte” muzica, fie că nu.

În acești ani de blogging am scris de câteva ori poezii (dați-mi voie să le spun așa, vă rog), dar nu le-am grupat nicăieri, motiv pentru care îmi e greu să le regăsesc. Mai bine, ar spune unii. :D Îmi amintesc totuși de Poezia despre poezie, de Omul se trage din maimuță, de Categoria pană și de poezia pentru copiii cumnatei mele, că am scris-o ieri. :))) Blogul și memoria Facebook să ajută să observ că an de an, zi cu zi, fac aproximativ aceleași lucruri și am aceleași sentimente. În anii trecuți, în această perioadă (11-12 octombrie), mă chinuia rău talentul. Ce dacă nu simt muzica și nu cunosc pașii? Dacă îmi place o melodie, mă ridic de pe scaun și dansez. 

2013 – Gânduri nărăvașe

Abate-mi gândul aberant și-abscons
De la prezența sau absența unui abur puturos
Și lasă-mă așa – abreviat și absorbit
De-o ablație cu-nceput, dar fără de sfârșit,
Precum un absolvent ce nu cunoaște
Nici abandon, dar nici sfintele moaște.
De-i dată vreo abrogație cu aer recurent
Prefer să nu fiu prostul ce crede-n abundent.