Femeia obișnuită să trăiască singură cu greu se (re)acomodează la viața de cuplu. Are nevoie de un bărbat calm care să o iubească și să îi accepte toate stolurile de păsărele ce îi zboară prin cap. De un bărbat care să aibă o mână de fier într-o mănușă de catifea. Are nevoie, mai presus de orice, de timp și de încredere. Începutul relației mele cu Mihai a fost zbuciumat. Unele întâmplări au rămas de pomină. Ieșeau scântei zi de zi, la fiecare ciocnire. Eu impulsivă, el impulsiv, eu de prea mult timp singură, el la fel. Aveam tabieturi la care nu voiam să renunț. Avea idei fixe care mă scoteau din minți. Îl amenințam în fiecare zi că “plec la mama”. Aruncam cu furie cele câteva zdrențe în geantă. Mihai râdea și încerca să mă împace.

Într-o zi, sătul de ifosele mele și dorind să termine cu teatrul ieftin, m-a lăsat să îmi fac bagajul fără să scoată un cuvânt. Văzând că nu mai insistă să rămân, ca altădată, m-am simțit cuprinsă de o furie oarbă. Deci atât durează dragostea? îl întrebam în gând. Împingeam bluze și pantaloni în geantă. Le loveam cu pumnul. Voiam să ies mai repede din casa unde, pentru o lună, crezusem că am găsit iubirea

Mi-am luat copilul de mână, am aruncat geanta pe umăr și m-am tot dus. Mihai – în urma noastră, la o distanță de vreo zece metri. Mi-am aprins o țigară. Voiam să merg pe jos, să mă liniștesc. Încercam să nu plâng. Copilul îmi tot spunea că va fi bine. Mutam geanta grea de pe un umăr pe altul. Revedeam discuțiile dintre noi și îmi dădeam seama că firea mea capricioasă și vorbele prea tăioase stricaseră tot. Eram prea mândră pentru a recunoaște așa ceva. Călcam apăsat, parcă dorind să strivesc sub tălpi griji, reproșuri, dureri.

O mașină a frânat brusc în curbă, lângă noi, cu un zgomot asurzitor. Eram ascunși de privirile lui Mihai. Nu ne putea vedea. A auzit zgomotul și inima aproape că i s-a oprit. Și-a imaginat că ne-a lovit mașina. A alergat cu sufletul la gură, sperând să nu fie prea târziu. Copilul a întors capul și l-a văzut. Mi-a făcut un semn discret. Ne-am oprit când a ajuns în dreptul nostru. Era alb la față, gâfâia și tremura.

-Haideți acasă! M-am săturat să vă port de grijă pe străzi!

-Nu mergem nicăieri! M-ai lăsat să car singură geanta asta grea.

-A fost alegerea ta. Acum, că ți-ai făcut înviorarea și ți-ai fortificat mușchii, haide acasă!

I-am oferit geanta. Și inima. A fost ultima dată când “am plecat la mama”.