La 35 de ani, pentru unii viaţa abia începe. Îşi găsesc liniştea, îşi întemeiază familii, sunt maturi şi îşi doresc să trăiască intens. Pentru ea, 35 de ani au însemnat mult prea mult şi atunci a ales să îşi ia la revedere de la lumea care i-a pus prea multe beţe în roate şi i-a adus prea puţină fericire. Nu credea în lumea de apoi, nu credea în reîncarnări, nu credea că va mai avea şansa unei alte vieţi. A simţit că nu mai poate căra povara şi a ales să scape de ea. Ceva nu mai funcţiona bine în capul ei, se lăsase învinsă de probleme, după ce făcuse câteva alegeri greşite.

Era deprimată, îşi pierduse orice speranţă şi nici o vorbă nu o mai putea consola. Eşuase pe toate planurile şi asta o măcinase încetul cu încetul, până când a ajuns să creadă că moartea este singura soluţie. Fata ei, care era adolescentă pe atunci, refuza să îi vorbească, fostul soţ nu îi permitea să îşi vadă băieţelul, care avea câţiva anişori, rudele se prefăceau că nu o cunosc din cauza bărbatului cu care alesese să trăiască.

Nici măcar el nu îi oferea alinare. Deşi era mult mai tânăr decât ea, măcinat de gelozie şi de gândul că era mult mai inteligentă decât el, îi făcea zilele amare. Nu o cunoşteam de mult timp, dar ne-a apropiat dragostea pentru cărţi. Discutam pe marginea ideilor descoperite în timp ce lecturam câte o carte şi, printre picături, îmi povestea viaţa ei. Încercam să o încurajez, să îi spun că în viaţă avem şi suişuri, şi coborâşuri, că timpul le va rezolva pe toate.

Refuza să asculte. Repeta uneori aceleaşi vorbe, de parcă nu şi le-ar fi putut scoate din cap: “Sunt singură, deşi am oameni în jurul meu. Simt că m-am plafonat, că nu am cum să mai urc. De acum înainte, dacă voi mai trăi, voi continua să cobor”. Am crezut că este o stare trecătoare. Până în ziua în care m-am întors de la serviciu şi am găsit-o în patul meu, albă ca varul. Luase nişte pastile, cu gând să se omoare. Nu reuşise. Am vrut să chem salvarea şi nu m-a lăsat. Se simţea bine. Am oprit-o la mine în acea noapte şi am vorbit mult, am vorbit până dimineaţa.

Am pus-o să îmi promită că nu va mai încerca să facă prostii şi am plecat la serviciu. La întoarcere, sora mea mi-a spus că plecase la nişte rude. A trecut o zi, au trecut două, au trecut cinci zile. Abia când a apărut mama ei şi a întrebat dacă am văzut-o, ne-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Nişte vecini au spart uşa şi… au găsit-o. La fel de frumoasă cum o ştiam, dar rece. Cu două tuburi goale de pastile lângă pat.

Mult timp m-am chinuit întrebându-mă dacă aş fi putut să o opresc, dacă aş fi putut schimba ceva… Acum ştiu că era cu adevărat decisă să scape de viaţă şi nu fac altceva decât să îmi amintesc cu drag şi dor de ea. Regret doar că nu am putut fi prietene mai mult timp…