La 35 de ani, pentru unii viaţa abia începe. Îşi găsesc liniştea, îşi întemeiază familii, sunt maturi şi îşi doresc să trăiască intens. Pentru ea, 35 de ani au însemnat mult prea mult şi atunci a ales să îşi ia la revedere de la lumea care i-a pus prea multe beţe în roate şi i-a adus prea puţină fericire. Nu credea în lumea de apoi, nu credea în reîncarnări, nu credea că va mai avea şansa unei alte vieţi. A simţit că nu mai poate căra povara şi a ales să scape de ea. Ceva nu mai funcţiona bine în capul ei, se lăsase învinsă de probleme, după ce făcuse câteva alegeri greşite.
Era deprimată, îşi pierduse orice speranţă şi nici o vorbă nu o mai putea consola. Eşuase pe toate planurile şi asta o măcinase încetul cu încetul, până când a ajuns să creadă că moartea este singura soluţie. Fata ei, care era adolescentă pe atunci, refuza să îi vorbească, fostul soţ nu îi permitea să îşi vadă băieţelul, care avea câţiva anişori, rudele se prefăceau că nu o cunosc din cauza bărbatului cu care alesese să trăiască.
Nici măcar el nu îi oferea alinare. Deşi era mult mai tânăr decât ea, măcinat de gelozie şi de gândul că era mult mai inteligentă decât el, îi făcea zilele amare. Nu o cunoşteam de mult timp, dar ne-a apropiat dragostea pentru cărţi. Discutam pe marginea ideilor descoperite în timp ce lecturam câte o carte şi, printre picături, îmi povestea viaţa ei. Încercam să o încurajez, să îi spun că în viaţă avem şi suişuri, şi coborâşuri, că timpul le va rezolva pe toate.
Refuza să asculte. Repeta uneori aceleaşi vorbe, de parcă nu şi le-ar fi putut scoate din cap: “Sunt singură, deşi am oameni în jurul meu. Simt că m-am plafonat, că nu am cum să mai urc. De acum înainte, dacă voi mai trăi, voi continua să cobor”. Am crezut că este o stare trecătoare. Până în ziua în care m-am întors de la serviciu şi am găsit-o în patul meu, albă ca varul. Luase nişte pastile, cu gând să se omoare. Nu reuşise. Am vrut să chem salvarea şi nu m-a lăsat. Se simţea bine. Am oprit-o la mine în acea noapte şi am vorbit mult, am vorbit până dimineaţa.
Am pus-o să îmi promită că nu va mai încerca să facă prostii şi am plecat la serviciu. La întoarcere, sora mea mi-a spus că plecase la nişte rude. A trecut o zi, au trecut două, au trecut cinci zile. Abia când a apărut mama ei şi a întrebat dacă am văzut-o, ne-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Nişte vecini au spart uşa şi… au găsit-o. La fel de frumoasă cum o ştiam, dar rece. Cu două tuburi goale de pastile lângă pat.
Mult timp m-am chinuit întrebându-mă dacă aş fi putut să o opresc, dacă aş fi putut schimba ceva… Acum ştiu că era cu adevărat decisă să scape de viaţă şi nu fac altceva decât să îmi amintesc cu drag şi dor de ea. Regret doar că nu am putut fi prietene mai mult timp…
Nu putem avea grija in permanenta de cineva. Dupa parerea mea o alegere este personala si suverana oricare ar fi ea ! Pacat ca unele din alegerili se termina asa ! :(
Tulburator. Unii oameni calculeaza viata si moartea de parca nu ar avea simt al sacrului. Nu le e frica de Dumnezeu sa ia astfel de decizii.
Așa cum am scris și la Dana, am credința că lucrurile astea se întâmplă atunci când ceva nu mai funcționează așa cum trebuie. Mi-ați amintit de prietena mea și de destinul ei tragic. Și deși au trecut niște ani, încă mă mai întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să văd semnele. A venit în casa mea cu 5 zile înainte de a face gestul extrem, străbătând câteva sute de kilometri deși o rugasem să-și amâne vizita cu o săptămână. Mi-a spus “Dacă vrei să vin acum, bine, săptămâna viitoare nu mai am timp”. Abia mai târziu aveam să realizez despre ce timp era vorba și că totul era deja plănuit. Mi-a creat iluzia că e mai bine și că începe să se echilibreze după moartea fiicei ei (un copil de excepție). Tuturor ne-a lăsat impresia asta, dar și câte un mic semn că a luat hotărîrea să plece pe o cale fără de întoarcere. Semne pe care nu le-am priceput decât mult mai târziu când le-am adunat unul lângă altul.
Aș fi putut vedea mai mult? Aș fi putut face ceva? Niciodată nu o să am răspuns la aceste întrebări.
Dureros. Insa, uneori trebuie sa acceptam si astfel de situatii.
Din păcate azi doar te voi saluta, Vienela! Mi-e greu şi să citesc astfel de poveşti. Am şi eu un gând bun pentru cei câţiva pe care i-am cunoscut şi au ales astfel de sfârşituri. Aş avea atâtea de spus…poate într-o zi…cine ştie!
Eu ma indoiesc ca puteai face mare branza. Era clar vorba de ceva la care se gandea de mult timp, nu de un gest isteric sau hiperdemonstrativ. Probabil ai fi reusit sa amani, sa o convingi pentru o perioada scurta de timp (pana la urmatorul esec) sa nu o faca, nu mai mult. Ea ar fi avut nevoie de o schimbare dramatica si favorabila de situatie, ori tu asta nu aveai cum sa ii oferi. Nici macar nu-mi dau seama daca un “ajutor specializat” ar fi ajutat. Doar daca depresia dansei era genul tratabila medicamentos. Desi medicamentele alea au efecte secundare tare-tare nasoale si trebuie sa ai un partener de viata fooooarte rabdator si motivat ca sa te suporte. Ori ea pare-se ca n-avea.
Pai nu toti credem intr-un dumnezeu. Eu consider ca decizia de a muri trebuie luata la fel de rational ca si cea de a trai.
@Cuvanta, Dumnezeu nu are nicio treaba cu asta. Daca nu iti mai doresti sa traiesti nicicum, e irelevant pentru tine ce zice Bilbia sau cat de importanta este viata ca si ‘dar’ primit de la cer. Pur si simplu TREBUIE sa termini si o vei face in momentul cel mai potrivit.
Asa cum spune si Vladimir, in cazul asta nu a fost vorba de teatru, cu suit pe bloc si adunat vecinii, cu ‘ma arunc’ si tiganii din astea. Femeia a ajuns la capatul firului si a facut un gest pe care nimeni nu-l mai putea impiedica, decat daca se muta cu ea 24/7.
Am o matusa care s-a sinucis acum vreo 20 si mai bine de ani. A facut-o cu aceeasi seninatate si premeditare, dupa ce a incercat sa treaca printr-o perioada idioata. Nimic din ce i-au spus rudele/prietenii nu a mai contat, era nefericita si nu mai avea chef sa lupte.
Suportul terapeutic in Romania este inca in Evul Mediu. Nu avem medici buni (sau daca exista nu ai bani/pile sa ajungi la ei), daca mergi la psiholog esti deja vazut ca nebun, desi pentru unii oameni cateva ore cu un asemenea om le poate reda puterea de a merge mai departe sau claritatea de a intelege ca viata poate sa le ofere si altceva decat durere.
Atat timp cat nu au un sprijin de specialitate, atat timp cat multi nu au parte de suport familial, e normal ca-si doresc sa termine cu totul. Este incredibil de trist, dar nu ai ce sa faci.
Foarte adevarat !
Sefu’ de Sus nu prea are legatura cu treaba asta cu renuntatul la viata. E o decizie asumata de cine da la pace cu ea.
E pacat cand cineva ia aceasta decizie finala.Din punctul meu de vedere aceasta decizie da dovada de un imens egoism din partea persoanei ce o pune in aplicare. Ca o lasitate de a merge mai departe si de a lupta cu valurile vietii.Nu judec . Imi vad barnele.
Insa e pacat sa renunti….insa banuiesc ca lupta devine asa de grea , incat nu se mai poate si obosesti….mai ales daca ramai fara ajutor si te trezesti singur in fata tzunamiului de viata.
M-au trecut fiorii şi mi-ai amintit de soţul prietenei mele, care a făcut acelaşi lucru, cu aproape doi ani în urmă. Îmi tot spunea că nu mai poate, că îi este greu până şi să mai ducă copilul la şcoală şi încercam mereu să îl încurajez. Nu am crezut niciodată că va face acest gest. Apoi, m-am întrebat de ce nu am făcut mai mult. De ce nu am insistat să se ducă la un psihiatru? De ce nu ne-am dat seama cât de grav era totul în mintea lui? Mare păcat. A rămas un copil de 9 ani atunci, fără cel mai important sprijin al vieţii.
“Simt că m-am plafonat, că nu am cum să mai urc.” – asta poate fi interpretata ca o aroganta, cel putin eu asa as interpreta-o. Pentru ca mi-e greu sa cred ca cineva care se gandeste la lucrurile astea poate sa fie limitat de ceva.
Se pare ca in cazul povestii de fata, e vorba de ajuns la capatul puterilor?
Era foarte inteligenta, culta, insa nu avea sprijin de nicaieri si nu isi putea valorifica la maxim talentul. Traia banal, desi nu parea nascuta pentru o existenta banala. Dar da, foarte mult a contat ca nu putea avea copiii aproape.
a
http://www.save.org/
http://www.who.int/mental_health/prevention/suicide/resource_media.pdf (pag 7 din 22, pt reprezentantii mass-media, teoretic inclusiv bloggeri)
puteam sa jur! :D Imi pare rau ca n-am pus pariu cu mine insumi ca sa castig o bere :D
De acord . :(
Uite ce reactii a starnit povestea mea! Care nu e poveste intamplata, e numai gand. Un psiholog mi-a spus ca cei care vor cu adevarat, nu pot fi opriti, aleg mijloace atat de eficiente incat nu ii gasesti decat atunci cand e prea tarziu. Sinuciderea nu e, cum s-ar putea crede, un gest demonstrativ. E impacarea ta cu lumea. Ajungi la concluzia ca nu mai ai ce sa astepti, ca orice ar urma sa ti se intample e inutil, nu iti mai provoaca nici o reactie…si nu te mai intereseaza.
Aş face orice, aş pleca pe Marte cobai, spre exemplu, numai nu m-aş sinucide aşa, în stilul clasic. Alţii însă…o fac! Nu ştim ce-i acolo la ei…poate o văd ca pe o călăorie. Fiindcă uite, ieri, citind mai multe articole cu plecările pe Marte, comentariile de dedesubt se refereau tot la sinucidere. Dar eu, vie încă, nu m-am dus să le explic câte motivaţii aş avea să o fac pe bune şi nu numai într-un poem pe blog. I-am lăsat “agonizând” să-şi spună părerile, să se tragă de păr şi eu n-am scos nicio vorbă. Aşa şi cu cei care aleg să-şi curme viaţa…Am un prieten ffff bun, care atunci când simţea că-l trece gândul sinuciderii mă chema la el. Chiar de era la 3 noaptea. Îl rugasem să facă asta, ori de câte ori îi trece gândul prin cap. Şi asta şi făcea. Ceilalţi prieteni ai noştri ziceau că e un moft. Adică, ei nu s-ar fi ridicat din pat la ora aia nici morţi. A ţinut-o aşa un an, doi, că nu mai ştiu exact…suna, mă duceam…indiferent ce-aş fi făcut la acea oră. Dacă a funcţionat? Nu ştiu…au trecut 13 ani de-atunci. E viu, încă are gândurile, dar nu-i mai sunt zilnice, sunt lunare…nu mă mai cheamă pe mine, căci e în alt oraş…dar tot merg, nu lunar, dar la 2-3 luni să-l văd.
În ce priveşte povestea pe care ne-ai spus-o, nu am ce adăuga. Se subînţelege puţinul pe care l-aş fi zis, din povestioara pe care tocmai am istorisit-o. El, prietenul meu, a vrut să fie salvat…ea, prietena ta, nu! Dumnezeu s-o ierte! Şi tu!
Pentru unii problele sunt sfârşitul, pentru alţii problemele sunt impulsuri de a-şi dovedi că pot. Îi admir pe ultimii pentru că au tărie de caracter, pentru că au voinţă să lupte chiar şi atunci când pare în zadar.
Întortochiate sunt căile omului!
Am şi eu o cunoştiinţă care s-a sinucis când totul mergea mai bine ca niciodată: afacerile-i mergeau bine, copii îşi planificaseră nunţile, ba în ziua când a spus stop a rugat-o pe soţia lui să-i gătească un anume fel de mâncare.
Şi stau şi mă întreb, de ce ai face asta? Cât de slab să fi?
De principiu as alege sa lupt, dar asta sunt eu.
Mi-aduc aminte ca acum ceva timp am scris despre eutanasiere si eram pro, pentru ca suferinta era prea mare. De ce sa il condamni pe omul acela care nu mai avea nici o sansa sa se faca bine sa sufere degeaba o vreme pana se consuma toata viata din el?
De ce as recunoaste dreptul de alegere numai pentru suferintele trupului? E drept ca in ce priveste sufletul ne lipsesc criteriile obiective de a determina daca mai exista sau nu vindecare. E drept ca nu avem specialisti. E adevarat si ca suntem atat de inapoiati incat pentru orice vatamare fizica ne prezentam la doctor sa ne vindece dar despre ranile sufletului ne imaginam prosteste ca se vor vindeca de la sine si le lasam sa cangreneze. Si avem si atitudini diferite ca societate “saracutul X si-a nenorocit ficatul cu alcool sau plamanii cu tigari, ce ghinion” dar faptul “y se duce la psiholog ” e tratat drept fita.
Cred ca un suflet sanatos poate face miracole si poate trage dupa el spre vindecare un trup bolnav dar invers nu se poate. Si daca omul ajunge la concluzia ca nu se mai poate e alegerea lui sa coboare din viata.
pacat de alegerea ei …… avea viata înainte !!!!
Sper sa nu trebuiasca sa iau vreodata o asemenea decizie.
Pacat:( asta nu este niciodata o solutie buna..
Am avut o bunica ce trait 95 de ani,cu toate ca a avut o viata destul de dura.Niciodata nu s-a gandit la moarte.Daca esti normal la cap,lupti ,nu te sinucizi.Dupa mine sunt mai multe situatii:ori esti las,ori nebun,ori foarte curajos.Toate cele bune pentru tine!
Ce trist :(
Pai sper sa n-ai. Indiferent de situatie e o decizie neplacuta si imoptriva naturii biologice a individului. Doar ca unele chestii te rod pana nu mai au ce roade. Si atunci e cazul sa stim sa ne retragem.
am avut o astfel de experienta in familie cand aveam doar 8 ani..si m/a marcat pe viata…cu greu am reusit sa trec peste si sa inteleg ca e decizia fiecaruia si ca nu trebuie sa ne simtim vinovati. cu toate astea trebuie avut mare grija cu oamenii sensibili pentru ca un cuvant spus la repezeala ii poate impinge la astfel de gesturi.
Greu de inteles aceste gesturi pentru noi, ceilalti. Si greu de intervenit in mod salvator. Culmea, chiar cu putin timp inainte de a citi articolul tau am aflat ca o doamna mai in varsta, din blocul meu, s-a sinucis. Pe toti ne-a daramat vestea(pe mine si pe parintii mei), chiar discutam cu mama cum ar fi putut s-o opreasca (prin discutii, incurajari) daca se afla in oras cand s-a intamplat tragedia.
Se spune ca sinucigasii recidiveaza, daca nu reusesc din prima, pana cand ajung la finalul drumului lor. Nu aveai ce sa ii faci. Ar fi facut-o oricum. Pacat. E trista ca nu a inteles ca viata e un dar minunat si trebuie traita, ti-o asumi iar atunci cand traiesti o faci si pentru ceilalti nu doar pentru tine.
Nu puteai face nimic mai mult. Regret că ai avut trauma asta.
hmm, mare pacat, moartea e chiar definitiva. cand stai sa te gandesti cati se lupta pt viata, bolnavi grav, oameni fara maini, picioare, mi se pare egoism sa pleci la culcare pentru ca nu te sustine nimeni sau viata e nedreapta cu tine…
Vienela, nu aveai ce sa faci. Un om cand a luat aceasta hotarare nu mai poate fi intors din drum. Nu e usoara o astfel de decizie asa ca daca a avut curajul de a trece peste…chiar nu se mai razgandeste.
Asta este. Eu inteleg.