Insistenţa cu care suna telefonul începuse să o enerveze, mai ales că nu reuşea să găsească, printre atâtea obiecte, cheia pe care o aruncase grăbită în geantă.  Trebuia să intre mai repede în casă. Avea de gând să îl hrănească pe Kinder, motanul roşcat cu care împărţea apartamentul, apoi să facă un duş scurt şi să plece la întâlnirea cu Sorina, pe care nu o mai văzuse de câteva luni. Dar cine putea fi la telefon?

O voce caldă, bărbătească, dorea să vorbească cu Bianca. Dar aici nu era nici o Bianca, ci doar Kinder şi fata singuratică, Luiza. Nu i-a închis telefonul, cum ar fi făcut altădată, ci i-a explicat răbdătoare că nu cunoaşte pe nimeni cu acel nume, că trebuie să fie o greşeală. Bărbatul părea şi el dornic să facă puţină conversaţie, a glumit pe seama neatenţiei cu care formase numărul primit cu o zi înainte de la colega de birou, i-a spus un banc şi s-a prezentat ca fiind Victor. Luiza şi-a aruncat pantofii din picioare, a hrănit motanul şi s-a tolănit pe canapea, vorbind în permanenţă cu Victor. El îi povestea despre concediul pe care îl petrecuse în singurătate, urmărind emisiunile difuzate la televizor, despre oraşul în care locuia, despre lucruri lipsite de importanţă pentru ea. Dar vocea lui, accentul cu care pronunţa anumite cuvinte, o făceau să îl asculte cu plăcere, uitând de întâlnirea pentru care se pregătise toată ziua.

Abia când a văzut apelul de la Sorina a sărit de pe canapea, s-a scuzat în grabă, a închis telefonul şi a fugit la duş. Cu părul încă umed, s-a urcat într-un taxi, rugându-se ca prietena ei să nu se fi supărat prea tare. I-a povestit amuzată cum Victor a greşit numărul de telefon, cum s-a lăsat învăluită de vocea caldă, pierzând noţiunea timpului.

Sorina, prietenă bună, o sfătuia să aibă grijă cu cine şi ce vorbeşte, dar gândul Luizei rămăsese în acel oraş îndepărtat, unde într-un apartament micuţ, un barbat solitar ca un urs, probabil zâmbea amuzat de greşeala făcută.