Cândva aveam un grup de prieteni cu care mă potriveam la orice, aveam pasiuni comune, ne cunoşteam bine, ne acceptam cu bune şi rele, chiar şi când aveam opinii diferite rămâneam aceiaşi buni prieteni. Credeam ca asa va fi intotdeauna in viata.
Încet, încet ne-am pierdut, fiecare a pornit pe drumul lui, şi-a văzut de viaţa lui; eu m-am mutat în alt cartier, unii s-au mutat în alte oraşe, în alte ţări, au ajuns prea sus şi au uitat de unde au plecat, iar de alţii nu mai ştiu nimic.
Mi-am făcut noiprieteni, dar nu mai e la fel ca înainte, nu mai pun la fel de mult suflet, nici nu mai am tot atâta încredere. M-am maturizat, trăim vremuri grele şi văd cum mulţi dintre noii mei prieteni sunt mai interesati de eventualul câştig pe care l-ar putea avea de pe urma mea decât de noţiunea de prietenie şi ceea ce implică ea.
Simt că nu îmi găsesc locul, trăiesc cu impresia că nu mă potrivesc cu nimeni.
Cei pe care îi simt mai puţin pregătiţi decât mine uneori mă enervează, nu îmi aduc nici o satisfacţie spirituală. Mai sunt şi cei care se dovedesc a fi mai inteligenţi decât mine. Ăştia mă intimidează, mă fac să-mi fie teamă să vorbesc, în preajma lor nu mă simt în largul meu.
Ca să nu mai privesc în urmă la ceea ce a fost, ca să pot accepta alţi prieteni în viata mea, cred că singura soluţie ar fi să dau un anunţ la ziar:
PIERDUT PRIETENI. ÎI DECLAR NULI.
În tumultul vieții, inevitabil ne trezim călătorind pe căi diferite de ale prietenilor noștri apropiați. Această separare, fie din cauza distanței geografice, schimbărilor în planurile de viață sau a altor motive neașteptate, aduce adesea cu ea o amestecare de sentimente complexe care cotropesc sufletul.
În primul rând, apare acel sentiment de melancolie, o nostalgie pentru zilele în care am împărțit râsete, bucurii și tristeți alături de acei prieteni care au devenit o parte inseparabilă din povestea noastră. În amintire, aceste momente par a fi atemporale, iar ideea că drumurile noastre se despart poate provoca o tristețe profundă.
Apoi, se instalează regretul subtil al faptului că, în ciuda promisiunilor și intențiilor bune, viața a intervenit într-un mod sau altul și a schimbat traiectoriile noastre. Ne întrebăm dacă am fi putut face ceva diferit, dacă am fi putut păstra acele legături nealterate. Această senzație de vinovăție, chiar dacă irațională, se infiltrează și amplifică disconfortul interior.
Paradoxal, însă, odată cu separarea, apar și o serie de introspecții profunde. Începem să evaluăm prietenia în sine, să ne dăm seama de cât de mult am crescut împreună și de cât de mult ne-am influențat reciproc. Fiecare amintire capătă o aură specială, iar pierderea devine o formă de recunoaștere a valorii relației noastre.
În același timp, suntem puși în fața noilor începuturi și oportunități. Întâlnim alți oameni, descoperim noi pasiuni și ne îmbogățim experiențele. În ciuda tristeții inițiale, înțelegem că viața este un flux continuu, iar separarea de prieteni poate fi privită și ca o deschidere către noi conexiuni și perspective.
În final, sentimentele care ne cotropesc sufletul când pierdem prieteni sunt complexe și adânci. Ele reprezintă o parte naturală a călătoriei noastre prin existență, iar înțelegerea și acceptarea acestor emoții pot fi pasul esențial pentru a merge înainte, cu inimile noastre îmbogățite de amintirile prețioase ale trecutului și cu sufletul deschis către provocările și bucuriile care ne așteaptă în viitor.
Eu am prieteni chiar din scoala generala cu care tin legatura, ne vizitam si ne ajutam la nevoie.
Chiar ieri a fost ziua lui Ovidiu tare rau mi-a parut ca de data asta n-am putut sa ajung la Tecuci sa fiu alaturi de el.
A si facut un gest emotionant pentru mine, a pastrat un loc la masa si a umplut un pahar cu vin cu care a ciocnit simbolic ca si cum as fi acolo!
Dragut din partea prietenului tau.
La unii prieteni am renuntat eu pentru ca nu mai aveam nimic in comun, viata ne dusese prea departe ca si mentalitate.
Altii s-au ratacit sau se cred prea sus. :((
Din liceu, scoala generala am o singura prietena cu care mai tin legatura. Am avut o prietena foarte buna cu care am crescut, ea era mai mica cu trei ani. Cu timpul, ne-am distantat, mai ales de cand am venit eu la facultate, si mai ales dupa ce si-a facut ea iubit. Vrei nu vrei, ajungi sa te distanezi. Cand merg acasa, am impresia mereu ca vorbesc cu un strain si nu cu o persoana ce mi-a fost cea mai buna prietena atata timp. In prezent am trei prieteni buni, aici la facultate, cu care sper din tot sufletul sa tin legatura si dupa ce termin.
Am avut si eu o prietena timp de 34 de ani, dupa care ceva s-a rupt si mi-a rupt inima. :((
Mult umor amestecat cu amaraciune, in dimineata asta! Aceeasi dezamagire o traiesc si eu. Si lipsa de incredere, si timiditatea, si inhibarea!
Exupery spunea undeva ca”prietenul e acela care deschide pentru tine o usa ce n-ar deschide-o nimeni altcineva…” In zilele noastre doar interesatii mai deschid usi…poate ma insel, cine stie?
Usile deschise de cei interesati dau in camere goale sau pline de balauri.
O sotie povestea:
“Cand sotul meu s-a plans ca nu are decat un priten, i-am mai cumparat un ceas
Uneori chiar cred ca astia sunt cei mai buni prieteni.
Viata nu-ti aduce doar lapte si miere, uneori aduce si multa dezamagire si e chiar dureros cand dezamagirile vin la pachet cu asa zisi prieteni. Desi uneori suntem chiar noi vinovati si asta pentru ca de multe ori confundam prietenia cu amicitia, cu colegialitatea si avem asteptari prea mari de la cei pe care ii numin prea usor prieteni.
Cand imparti totul cu un om, bucurii si necazuri, cred ca il poti numi prieten. Si totusi, vine o zi in care te intrebi daca ti-a fost cu adevarat prieten.
Cred ca toti trecem prin asta o data cu inaintarea in varsta, caci prioritatile, obiceiurile, modul de a percepe viata, pe cei din jur, se schimba cu timpul. E poate normal sa lasam in urma gasca, distractiile, tineretea. Fiecare porneste pe drumul sau si incearca sa infrunte cu succes greutatile vietii.
Si incet, incet ne trezim singuri pe drumul pustiu al vietii.
Eu ii cataloghez drept prieteni doar pe cei pe care i-am ajutat si m-au ajutat :D. Am prieteni foarte vechi :D !
Asa credeam si eu, ca imi sunt prieteni, dar pe unii i-am pierdut, nu stiu de unde sa ii iau, iar altii s-au dovedit doar simple cunostinte.
Greu de gasit prieteni adevarati, de aceea e bine de tinut la cei pe care ii avem
Problema este ca ne schimbam si noi, se schimba si ei, iar la un moment dat descoperim ca nu ne mai recunoastem, ca persoana pe care o consideram prieten(prietena) nu mai exista.
Cea mai veche relatie de prietenie a mea…are 12 ani aproape 13…si sper sa continue…mai sunt si altii…mai recenti….2 ani jumatate respectiv 5 ani…sper sa nu ne instrainam…e greu sa gasesti prieteni buni…dar e greu si sa’i pastrezi
Am si eu cateva prietene vechi. Prieteni nu prea, ca sotul meu este foarte gelos si evit sa imi bag singura cearta in casa.
Prieteni cu adevărat, dezinteresați, sinceri, cu greu găsești în ziua de azi … Sunt o mare raritate, din păcate. Trist, dar adevărat.
Poate ca suntem setati sa avem prieteni adevarati si sa ne purtam ca niste prieteni adevarati la varsta la care inca mai suntem inocenti.
Pai lumea creste mare! Cu totii evoluam si in functie de stimuli crestem in altceva. Eu zic ca e un fenomen normal. Foarte putini ramanem prieteni la fel de buni cu prietenii din copilarie. Dar de ce trebuie sa fie un lucru trist? Pana la urma o situatie este pe cat de trista ne-o facem noi, nu? Evolutia are intotdeauna ceva interesant. Cum altfel am putea cunoaste oameni noi? In plus un adult nu are neaparata nevoie de prieteni, s-a modulat indeajuns cat sa fie autonom. Sunt curente care afirma ca necesitatea de socializare excesiva la adulti e semn de infantilism. Eu nu mi-am format inca o parere despre asta. Ideea este ca pe mine nu ma face sa sufar ca am pierdut contactul cu colegii sau vecinii. Cand ii vad ne salutam, poate mergem la o bere, facem un joc pe computer si daca se innoada bine, daca nu, a fost bine si asa. Eu nu o privesc ca pe o pierdere. Pur si simplu…a trecut timpul lor. Cat a fost a fost grozav, acum e si mai si, dar e atfel :)). Viata e prea scurta ca sa ne-o petrecem in regrete. In plus e chiar mai interesant sa fii singur fiindca esti fortat sa gandesti.
Poate dupa anumite curente sunt infantila, dar eu chiar am nevoie sa comunic si cu alte persoane in afara de familie, colegi de servici si vanzatoarea din colt. Am nevoie de oameni in care sa am incredere, oameni pe care sa ii pot cataloga fara rezerve ca fiind prieteni.
Am citit toate comentariile.
Vorbim de prieteni adevarati, de prieteni vechi, de prieteni noi, de prieteni interesati/neinteresati/din copilarie/etc…
Sincer cred ca ar trebui sa vorbim doar de PRIETENI ! Ca si intr-o relatie de cuplu se cearta, se despart, se impaca, sunt gelosi, au zile proaste, tradeaza, sunt tradati, uita, sunt uitati, samd…
Nu sunt religios, dar cine nu a gresit niciodata sa ridice primul piatra !
Radu, cei pe care i-am cunoscut in copilarie sau adolescenta sunt mai vechi decat cei cunoscuti acum trei ani.
EU inca nu sunt la varsta la care sa am prieteni de lunga durata..adevaratii prieteni se fac la liceu.. si de acolo inainte.. mai am mult de invatat :)
Pe cea mai buna si mai “veche” prietena a mea am cunoscut-o cand abia invata sa mearga si tot de atunci am fost nedespartite. Acum avem un moment care nu a fost clarificat, dar ne vom reveni, sunt convinsa.
M-am emoţionat! Nu pot crede că s-ar putea întâmpla asta şi cu mine, chiar dacă suntem oameni şi eu fac parte din lume :-<. Nu cred. Totuşi dacă, lumea mea nu ar mai avea sens :-s
Nu stiu daca este universal valabil, parerile(dupa cum vezi in comentarii) sunt impartite. Probabil unii sunt mai flexibili, altii mai putin, unii au asteptari mai mari, altii nu.
Ce spui tu, stiu si am simtit din experienta . E dureros, dar asa este viata!
Acum incerc sa nu imi fac iluzii, sa ajut daca pot, sa ma bucur de clipele frumoase petrecute cu ei si sa nu judec pe cei care ma ranesc.
Fac si eu acelasi lucru, dar e al naibii de dureros!
Prietenii sunt temporari :( doare dar asa e… Odata cu teminarea unei etape si inceputul alteia, putine mai raman “ca pe vremuri” …
Ma uit la mine, ma uit la cei din generatia mea care se plang de pierderea prietenilor si ma tot intreb cand si de ce se produce ruptura. Bunica mea a murit la 84 de ani, dar pana in ultima clipa a avut alaturi trei prietene cu care se cunostea de 60-70 de ani. Ele cum au reusit?
Pai au reusit pt ca nu exista atata migratie, draga mea. Oamenii sa nasteau intr-un loc si tot acolo mureau, era o tragedie sa pleci din locul natal. Azi cand plecam din loc in loc ba pt studii, ba pt job, ba pt munca, ce relatii sa mai pastram? Sunt prea multe influente pe care efectiv nu le mai putem digera.
Este adevarat. Am avut un vecin cu care ma intelegeam bine si care la cativa ani dupa revolutie a plecat sa munceasca afara. De cate ori intreb de el, aflu ca este in alta tara. Pana si eu m-am mutat de cateva ori de atunci. :((
Vladimir a conturat bine: viata e dinamica, noi ne schimbam. Impactul cu toata societatea, pasiunile, problemele, solutiile, evenimentele din jur intr-o continua agitate, ne schimba. Si fiecare o ia pe drumul lui, care deseori nu mai coincide cu al altora.
Si fratii o iau pe drumuri diferite, si sot-sotie – d-apoi 2 prieteni.
Ioana a explicat si ea bine: tataia si fratele lor si-au facut casa pe pamantul primit de la parinte, adica vecini – cu un gard si o portita intre. Ceausescu si sistemul comunist a avut grija sa sparga asta, controland totul, inclusiv trimitand oameni din timisoara in Baragan, sau din Cluj intr-o comuna amarata din Botosani. Toate astea afecteaza direct generatia ce are peste 30-40 ani, dar cel mai rau e ca si copiii lor nu au exemplul familiilor unite, sau al prieteniilor pe viata.
In ziua de azi, copiii isi gasesc o scoala bun/potrivita la distanta si asta este o prioritate pt familii; natalitatea s-a injumatatit comparand 2011 cu 1989 deci si sansele de a gasi un prieten.
Un alt factor distructiv este si media: promovate peste tot stiri cu scandaluri, certuri, invidii….. s-a ajuns sa fie privit pe sub spranceana o prietenie solida.
Vladimir a conturat bine, Ioana a explicat si ea bine, iar tu ai terminat nemailasand loc dubiilor. Citind explicatiile voastre imi dau seama ca este cu adevarat foarte greu sa mai avem prieteni apropiati, de nadejde, cum aveau parinti sau bunicii nostri.
Am trei prietene si-o sora, si inca un prieten barbat, oameni pe care m-as putea baza. Restul sunt doar amici. Nu sufar ca nu am mai multi. Uneori nu am timp nici de mine, deci…
Asta e viata din ziua de azi. Lipsa de timp, de incredere, diferente sociale mari…toate acestea duc la instrainarea oamenilor. Eu ma simt bine asa, la mai mult nu as putea face fata.
Am si eu cativa prieteni buni, de numarat pe degetele unei maini, dar ma simt tot singura in momentele cand ma loveste nostalgia.
treaba cu prietenii e ”boala grea”,de preferat ar fi sa nu ai prea multi 4-5 restul cunostinte…te cunosc ma cunosti si cam atat…
Si aia 4-5 iti pot face surprize neplacute… Nu mi-as dori mai multi, ci mi i-as dori pe cei de altadata. :((
Din păcate sunt foarte puţine cazuri în care prieteniile rezistă. Foarte frumos postul. Felicitări!
Dar totusi se pare ca exista si prietenii pe care nu le-a invins nici timpul, nici distanta(vezi comentariul lui Radu).
Sa stii ca imi place blogul tau, deci te voi mai vizita.
Mă bucur mult, mulţumesc!
Frumos articol. Si trist. Se simte
Te bagi la leapsa sau la un comentariu?
Multumesc pentru recomandare, chiar nu ma asteptam, dar si pentru leapsa. Cred ca la amandoua.
Si eu realizez ca mi-am pierdut destui prieteni. Si inteleg ca drumurile despartite si anturajele diferite te fac sa te reorientezi catre alte prioritati, catre alte persoane, si sa mai uiti din cele vechi. Dar nu inteleg de ce cei cu care imparteam ganduri, momente si iesiri, acum nu mai fac nici un efort sa mai dea macar un telefon o data la 2 luni.
Uneori le bati apropouri despre asta ai senzatia ca te descarci, dar de fapt se supara si nu rezolvi nimic in bine.
Bine ai venit pe la mine, Vlad!
Recitesc articolul si imi dau seama ca nu s-a schimbat mai nimic in anul care a trecut de cand l-am scris. Nu am reinnodat vechi prietenii… Fiecare isi vede de drumul lui, nepasator fata de cei cu care imparteau candva bune si rele. Mi-am facut totusi prieteni noi aici, pe blog, oameni cu care comunic zilnic, cu care ma sfatuiesc sau ma amuz…
In acest an am invata ceva important: daca nu poti aduce o prietenie veche la stadiul in care era candva, inseamna ca nu merita sa plangi dupa ea. Viata este frumoasa oricum.
Te mai astept pe la mine, Vlad!
Ba poate sa merite, unii poate uita din greseala ca tot tu i-ai sunat ultima data, dar altora pur si simplu incepe sa nu le mai pese, afundati in grijile lor zilnice. De ce nu le mai pasa chiar deloc nu stiu, ca era clar ca si ei s-au simtit foarte bine pe atunci.
Si chiar daca nu merita, parca nu merita nici sa ramai cu din ce in ce mai putini. Pe net nu e acelasi lucru, nu petreci, nu iesi cu ei, nu se compara. Pe mine nu m-ar multumi.
Am ajuns la ideile astea fiindca recent a fost ziua mea si majoritatea urarilor au migrat pe wall-ul de facebook (nici macar pe sms), caz in care nu am mai organizat nimic si mi-am petrecut-o dormind. Ceea ce e destul de nou si trist, si probabil se va mai repeta. Dar asta e.
Oamenii se schimba, Vlad. Ceea ce ii multumea candva, s-ar putea ca astazi sa ii lase indiferenti. Altii poate si-au facut prieteni noi, cu care impartasesc pasiuni noi. Fiecare are motivele lui. Te-ai intrebat daca nu cumva si tu, la randul tau, am intors (cu voie sau fara voie) spatele unor vechi prieteni? Eu stiu ca am facut-o, atunci cand am considerat ca nu ne mai leaga nimic, ca omul s-a schimbat si nu mai seamana cu cel pe care il placeam candva.
Da, merita incercat, nu spun nu. Ii suni o data, de doua ori, de noua ori, apoi intelegi ca te evita si incerci sa mergi mai departe.
Stiu, prietenia din online nu seamana cu cea reala, dar eu petrec foarte mult timp in online. Am o familie frumoasa, am si prieteni cu care ies, dar uneori imi este dor de cei vechi, cu care vorbeam mult mai deschis.
Iti doresc multi ani fericiti in continuare si iti las un alt articol, scris pentru cea care a rupt vraja, care m-a facut sa inteleg ca oamenii se schimba si uita! http://vienela.ro/cum-ai-facut-sa-uiti/
Oi fi intors. Nu mai stiu. Nu cred totusi. Cu cei dintre care am fost prieteni buni si nu prea mai sunt am incercat sa mai comunic, dar daca am vazut ca numai din partea mea mai vin de obicei tentativele, nu am mai insistat nici eu prea mult. Poate nu tineau vreo evidenta din asta dar nici sa risc sa ma umilesc n-am preferat.
Intr-adevar, o parte au ajuns in medii profesionale in care socializeaza mult, si asta cu oameni de varsta lor. In domeniul meu am mai mult dinozauri.
In fine. Ma voi descurca. Am vrut mai mult sa vad cati constientizeaza pe net fenomenul asta si daca au si “inculpatii” vreo versiune mai nevinovata a situatiei, sa inteleg cum gandesc ei (aici nu prea am gasit ceva satisfacator :) ). Ca mi-e greu sa cred ca uita asa usor.
Mersi.