Cândva aveam un grup de prieteni cu care mă potriveam la orice, aveam pasiuni comune, ne cunoşteam bine, ne acceptam cu bune şi rele, chiar şi când aveam opinii diferite rămâneam aceiaşi buni prieteni. Credeam ca asa va fi intotdeauna in viata.

Încet, încet ne-am pierdut, fiecare a pornit pe drumul lui, şi-a văzut de viaţa lui; eu m-am mutat în alt cartier, unii s-au mutat în alte oraşe, în alte ţări, au ajuns prea sus şi au uitat de unde au plecat, iar de alţii nu mai ştiu nimic.

Mi-am făcut noi prieteni, dar nu mai e la fel ca înainte, nu mai pun la fel de mult suflet, nici nu mai am tot atâta încredere. M-am maturizat, trăim vremuri grele şi văd cum mulţi dintre noii mei prieteni sunt mai interesati de eventualul câştig pe care l-ar putea avea de pe urma mea decât de noţiunea de prietenie şi ceea ce implică ea.

Simt că nu îmi găsesc locul, trăiesc cu impresia că nu mă potrivesc cu nimeni.

Cei pe care îi simt mai puţin pregătiţi decât mine uneori mă enervează, nu îmi aduc nici o satisfacţie spirituală. Mai sunt şi cei care se dovedesc a fi mai inteligenţi decât mine. Ăştia mă intimidează, mă fac să-mi fie teamă să vorbesc, în preajma lor nu mă simt în largul meu.

Ca să nu mai privesc în urmă la ceea ce a fost, ca să pot accepta alţi prieteni în viata mea, cred că singura soluţie ar fi să dau un anunţ la ziar:

PIERDUT PRIETENI. ÎI DECLAR NULI.