Picătura ce completează oceanul

Aseară, în timp ce urmăream noutăţile când la televizor, când pe facebook, dornică să aflu primele rezultate ale alegerilor, m-a lovit cu putere o idee. S-a spus că diaspora şi internetul (pe lângă chiar marile greşeli făcute de Ponta şi echipa sa, pe lângă verticalitatea cu care Iohannis s-a prezentat în faţa românilor) au avut o contribuţie foarte importantă la schimbare, că au reusit să mobilizeze oameni până ieri indiferenţi sau indecişi.

Se pare că vom porni pe un alt drum, un drum pe care îl sperăm mai bun pentru toţi, oameni şi ţară deopotrivă. Probabil unii dintre noi au înţeles, după toate aceste evenimente, ce înseamnă să te promovezi cu stil, ce înseamnă micile detalii, ce inseamnă elegant şi foarte curat. Am trăit emoţii mari aseară, am rezonat cu masele de oameni ieşiţi în stradă şi m-am întrebat, la fel ca în ’89, de ce locuiesc în Ploieşti, un oraş amorţit, un oraş în care oamenii ori au opinii diferite de ale mele, ori sunt de-a dreptul nepăsători.

Aceea a fost clipa în care mi-am spus că noi, bloggerii, ar trebui să fim primii care să ne folosim de spaţiile online pe care le deţinem, de cuvintele pe care le cunoaştem şi stăpânim, de puterea pe care ne-o oferă interacţiunea cu persoanele ce ne citesc, pentru a deveni parte activă din schimbările pe care le dorim. Noi, bloggerii, am putea face mai mult, dacă ne-am dori cu adevărat, dacă ne-am implica mai mult, dacă am încerca să construim o lume mai bună.

Mi-am dat seama că nu este destul să scrii texte frumoase despre curcubeu, soare, lună, parfum sau flori, că nu e destul să compui poezii emoţionante sau să îl iei în braţe pe “e blogul meu, scriu ce vreau pe el!”. Am putea face mai mult, am putea avea propria contribuţie la schimbarea despre care tot vorbim. Am putea, măcar din când în când, să scriem pe bloguri despre ceea ce vedem în jurul nostru, despre oraşele şi satele noastre, despre oamenii ce îşi aduc prinosul la “mai bine”-le pe care îl visăm, despre orice ar putea influenţa şi schimba în bine chiar şi un singur om.

Plănuisem cu ceva timp în urmă să scriu din când în când despre oraşul Ploieşti, să mă laud cu ceea ce are el frumos şi bun, să aduc la lumină evenimente neştiute, rămase în umbră. Nu am reuşit. Nu eram destul de motivată, consideram că nu am destul timp, nici eu nu ştiu ce alte motive invocam în gând atunci când îmi aminteam de promisiunea făcută. Poate că acesta este momentul în care trebuie să mă decid dacă vreau să fiu parte din schimbarea în bine. Poate că a sosit clipa în care trebuie să las lenea deoparte şi să fiu picătura ce completează oceanul.

Aseară m-am simţit cum nu se poate mai prost. Fusesem la vot, pusesem ştampila pentru o Românie mai bună, distribuisem câteva articole scrise de alţii şi câteva filmuleţe în care se vedea clar că suntem luaţi de fraieri, dar atât. Seara m-a găsit bucurându-mă alături de cei ieşiţi în stradă, m-a găsit empatizând cu cei din diaspora, alungaţi cu gaze lacrimogene. Ei tremurând de frig şi emoţie pe străzi, eu privindu-i din pat, de la căldură, cu borcanul de ciocolată în braţe. Mi-a fost ruşine de mine, de nimicul cu care contribuiam. Nu vreau să mai repet asta, nu vreau să mă mai simt aşa!