Skip to main content

Piatra Arsă, potecă între viaţă şi moarte

Îl trezeşte un mârâit cum nu i-a mai fost dat să audă. Trage cu urechea. Nimic. Îşi imaginează că a visat şi închide iar ochii. Mârâitul se aude din nou, mai puternic, mai aproape. Încearcă să se ridice, dar nu reuşeşte. Mijlocul îi face în continuare probleme, după cum i-au prezis medicul şi asistentele. Cu mâna stângă îndepărtează creanga de brad pe care s-a depus strat gros de zăpadă şi priveşte afară, spre marea de alb ce i-a înconjurat din toate părţile. Doi ochi rotunzi îl cercetează de dincolo de râpă. Mârâitul se opreşte o clipă, cât face el semne cu mâna liberă, încercând să îşi trezească prietenul. E prea obosit. Nu simte nimic.

Îşi dă seama că nu mai tremură de frig, ci de frică. Distrus de supărarea de acasă, nervos pe asistentele care încercaseră să îl împiedice să fugă din spital, doborât de urcuşul greu şi de zăpada ce îl însoţise tot drumul, pe jumătate congelat în adăpostul făcut din câteva crengi de brad, lipit de prietenul său, ochi în ochi cu ursul înfometat, simte că nu mai are putere să lupte. Să vină, dacă vrea să vină, îşi spune el resemnat şi îi întoarce spatele animalului. Doar în gând, că altfel nu poate. Strigă la prietenul său. Îl împinge. Îl trezeşte şi, în aceeaşi clipă, îşi dă seama că este prea tânăr să moară, că nu vrea să sfârşească neştiut pe un vârf de munte, între măsele de fiară. Îşi roagă prietenul să arunce în râpă toată mâncarea, convins fiind că asta a atras ursul.

“Să stai fără grijă. Nu te abandonez. Mă duc după ajutoare.” El are senzaţia că a auzit de nenumărate ori aceste cuvinte, în multe dintre filmele mai bune sau mai proaste pe care le-a văzut. Parcă ar fi un vis ce nu se mai termină. Un vis alb, urât, rece… Ursul a plecat de mult. La fel şi prietenul său. Pune pe foc ultima pereche de şosete, ultimul pulover, ultimul aparat de ras. Flăcările pâlpâie slab, tot mai slab… Va muri aici, e convins. Orele trec, nemiloase, făcând loc înserării. Şi disperării. Prin faţa ochilor îi trec rapid fragmente din viaţă. Zăreşte surâsul copilului şi zâmbeşte senin. Se încruntă când revede clipa despărţirii. Revede fuga din spital, cearta, plecarea. Simte legănatul trenului ce l-a adus până la poalele munţilor. Mama, moartă demult, parcă îi face semne să rămână aici, pe creastă.

Atunci aude. Uuuuu! Uuuuu! Uuuuu! Ar vrea să răspundă, însă gura e încleştată. Nu îşi mai simte demult picioarele, nici durerea de mijloc. Nu mai doare nimic. Ar vrea să le facă semne că nu se poate ridica, însă corpul rămâne rigid. Vorbeşte cu ei în gând, le spune să aibă grijă la crengi, la pietre, la urşi. Simte cum o lacrimă i se prelinge pe obrazul îngheţat. Nu l-au abandonat! Nu va muri! Îi aude venind şi închide ochii, fericit. Se simte prins în braţe, ridicat, învelit şi purtat parcă pe aripi de vânt. E o cursă contracronometru, de care el îşi dă seama doar parţial. Cineva îl tot trezeşte din somn. Ar striga la el, să îl lase să doarmă, dar nu poate.

Gălăgie. Căldură. Miros de mâncare. Toate le simte parcă într-o depărtare imaterială. Oameni mulţi. Unii se agită pe lângă el, îl masează, îl înfăşoară în centuri formate din sticle de apă caldă. Parcă se face lumină şi vorbele reuşesc să ajungă la el. Aude, dar nu înţelege. I se vorbeşte într-o limbă străină. Încearcă să zâmbească. Nu ştie dacă a reuşit. Apare un translator ce repetă vorbele medicului. Îl testează pentru a vedea dacă e lucid. Îl întreabă de pastilele primite de la spital. Apare şi prietenul său, înfofolit într-o pătură. E omul care i-a salvat viaţa. Îi explică rapid că sunt alături de o echipă din Israel, într-o bază sportivă, la Piatra Arsă. E noaptea de Paşti, e momentul în care alţii dau roată bisericilor. Zâmbeşte şi adoarme.

Îl trezeşte lumina ce bate în geam. Dimineaţă. I-au schimbat întreaga noapte sticlele cu apă caldă. Cineva îi aduce mâncare. E tot în stare gravă. Trebuie să ajungă la spital. Simte cum oamenii îl îmbracă. Îi vine să râdă. Gecuţa lui de fâş subţire, foiţă de ceapă, e inutilă. Afară plouă cu găleata. Îl leagă cu centuri de salvamontistul care îl va duce până la … Nu reţine până unde. Se prinde strâns cu braţele de mijlocul omului. A apucat să vadă că are o mustaţă impozantă. I se spune să se ţină bine, că vor zbura până jos. Şi zboară, încremeniţi într-un soi de sanie. Îşi mai aminteşte doar hurducăturile care îl trezeau din amorţeală când “săniuţa” trecea peste pietre sau rădăcini. Coborau de la Piatra Arsă pe poteca dintre viaţă şi moarte.

Spital. Căldură. Mâncare. Acasă. Familie. Îmbrăţişări. Somn. Căldură. Paşte fericit!

Au trecut mulţi ani de atunci. Se culcă cu gândul la oamenii care i-au salvat viaţa atunci, demult, pe munte. Le mulţumeşte în gând şi se roagă pentru sănătatea lor. Ar vrea să mai meargă o dată acolo. Ar vrea să îi mulţumească medicului israelian (plecat probabil de atunci în ţara lui), să le mulţumească celor de la cabană şi, poate, salvamontistului ce l-a dus în zbor spre viaţă, dacă îl va găsi. Eu şi soţul meu am vrea să îl însoţim la Piatra Arsă la vară, să îi fim alături în clipele de bucurie, să vedem poteca dintre viaţă şi moarte, să mulţumim oamenilor ce au avut grijă de el.

Comments
  • Radu February 25, 2015 at 7:24 am

    Pe platou, în Bucegi, am dat şi eu de două ori nas în nas cu ursu’. Dar, fiind pe vremea comunismului, erau mai disciplinaţi şi ne-au lăsat în pace. 😉

    • Vienela February 25, 2015 at 10:04 am

      Da, pe vremea comunismului ursii erau mai educati, de-a dreptul politicosi… 😀 Tin minte ca ne batea in usa un urs batran, la refugiul alpinistilor, sa ii dam paine… :)))

      • Radu February 26, 2015 at 10:45 am

        Suflet mare cum te ştiu, nu cred că i-ai spus nu! Măcar a mulţumit? 🙂

        • Vienela February 28, 2015 at 10:03 am

          Nu l-as fi putut refuza… Era asa cuminte, asa bland… Multumea cu un mormait ragusit… 😀

  • Ilina Victor February 25, 2015 at 9:19 am

    Dar prietenul care s-a dus dupa ajutoare ce face ?
    Cred ca lui trebuie sa-i multumeasca mai intai !

    • Vienela February 25, 2015 at 10:05 am

      I-a multumit vreme de un an in fiecare minut, in toate modurile posibile… Acum e plecat prin lume prietenul, dar are usa deschisa oricand ar dori sa se intoarca.

  • Ana Q. February 25, 2015 at 3:29 pm

    Vai, asta e unul dintre motivele pentru care imi este efectiv teama de drumetiile montane de la noi… ursii! 🙁

    • Vienela February 25, 2015 at 3:31 pm

      In ultimii ani am cam prins si eu frica, mai ales ca multe zone montane sunt impanzite de avertismente… 🙁

  • vavaly February 25, 2015 at 3:53 pm

    frumoasa si emotionanta poveste. iar tu un priceput povestitor 🙂

    • Vienela February 25, 2015 at 4:00 pm

      Eu nu am facut altceva decat sa astern pe blog ceea ce am aflat de la altii. 🙂

  • Fairytale February 25, 2015 at 7:15 pm

    Muntele poate fi periculos chiar si pentru cei mai experimentati.Frumoasa si emotionanta povestea.

    • Vienela February 28, 2015 at 10:06 am

      Asa este! Vedem zilnic la stiri cum muntele isi ia tributul pentru frumusetea si linistea pe care ni le ofera.
      Multumesc!

  • Naica February 25, 2015 at 7:45 pm

    Sensibila si realista povestea ! Sa ne feresca Dumnezeu de finaluri nefericite, si multa sanatate salvatorilor !

    • Vienela February 28, 2015 at 10:08 am

      Mie mi se face pielea de gaina ori de cate ori ne povesteste despre aceasta intamplare. Nu stiu daca am reusit sa transpun in cuvinte intreaga emotie pe care prietenul nostru o trezeste in cei carora le povesteste…
      Multumesc mult, Naica!

  • Zina February 26, 2015 at 8:49 am

    O poveste bine spusă, cu happy-end.
    Nu îmi place să povestesc lucruri neplăcute, dar aș putea povesti exact opusul. O fostă elevă de-a mea, pe când era în liceu, se afla în excursie sau în tabără pe munte, iarna. A plecat cu trei băieți la plimbare. Nu se știe ce s-a întâmplat, exact, dar a căzut într-o prăpastie. Cei trei s-au întors la cabană și nu au suflat niciun cuvânt ! Ea a fost totuși salvată, dar a rămas cu o traumă psihică extraordinară, în urma acestui abandon…

    • Vienela February 28, 2015 at 10:11 am

      Ah, ce intamplare trista! Ceva de genul acesta a patit mama mea in adolescenta. Era cu clasa la munte, un coleg a impins-o si ea a alunecat spre prapastie. Isi aminteste ca trecea pe langa oameni cu viteza tot mai mare si nimeni nu intindea mana sa o prinda. Intr-un final, un barbat a sarit peste ea si i-a oprit caderea, chiar la cativa pasi de prapastia/rapa respectiva. Groaza din acea zi a facut-o sa evite intreaga viata muntele…

  • […] Vienela Dana Carmen Adelina […]

  • Claudia February 25, 2017 at 9:46 am

    O poveste de viață pusă pe o foaie virtuală cu atâta emoție.Ai un talent aparte de a reda întâmplări de viață,de a împleti cuvintele,de a face cititorul să simtă emoție să se transpună în mijlocul întâmplării.
    Ar fi extraordinar pentru prietenul vostru să se întâlnească cu echipa din Israel.

    • Vienela February 25, 2017 at 11:23 am

      De aceasta data nu e doar meritul meu, ci si al celui care mi-a povestit, cu lacrimi in ochi, intreaga intamplare. El mi-a transmis toate emotiile…
      Sper din suflet sa putem ajunge cu el la Piatra Arsa. Chiar daca nu va intalni medicul si echipa din Israel, macar le va putea multumi romanilor de acolo.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.