Pescarul și marea

Trezit în inima nopții, omul trage un colț al perdelei și privește lung spre insomniacele stelele ce veghează cer și pământ deopotrivă. Luminile lor alb-gălbui pâlpâie ca tot atâtea inimi. Le salută cu un discret semn din ochi, după care dă drumul perdelei. Aceasta flutură câteva clipe și apoi adoarme. Omul întinde brațele vânjoase pentru a se dezmorți și a alunga somnul. Pipăie plasa de pescuit recondiționată de cu seară. E trainică. Speranța că va putea prinde în ea marea îi aduce o sclipire bizară în ochi.

Vuietul valurilor, ca un salut care necontenit crește și descrește, naște fiori în inima pescarului. Mare albastră, minunată mare, spre tine îmi îndrept orice privire și orice gând, ție-ți aduc ofrande zi de zi, pe tine te vreau toată, mireasă veșnic să-mi rămâi, șoptește el în singurătatea nesfârșită. Marea se zvârcolește, se aruncă la picioarele lui cu mișcări rotunde, se retrage cu păreri de rău – doar pentru a reveni, iar și iar, acolo unde pescarul își întinde trainica plasă.

Îi aruncă, de-a valma, cu o dărnicie pe care bătrânul lui Hemingway ar invidia-o, nisip din cel mai fin, meduze de-o frumusețe ireală, cochilii de cele mai ciudate forme și pești, atât de mulți pești, încât plasa parcă se întinde, se subțiază, se transformă într-un corn al abundenței greu de păstrat și de cărat acasă. Pescarul, nemulțumit, îi reproșează mării:

-Ce-ai vrea să fac eu cu toate astea? Chiar nu pricepi că nu vreau bogății, că tot ce mă interesează ești tu, întregă, fată morgana a zărilor nesfârșite și a adâncurilor neștiute?

Marea devine neagră. Vuiește, deodată cuprinsă de o furie nimicitoare. Vorbele ei se rostogolesc, val cu val, spre vasul în care pescarul își continuă, cu obidă, monologul.

-Om fără minte ce ești! Ți-am dăruit în fiecare zi ceea ce ție, muritor, îți poate folosi. Ce-ai face tu cu mine, întreagă? Nu îți dai seama că îmbrățișarea mea, de-ar fi mânată de iubirea ce ți-o port, te-ar strivi? Te-ai pierde în adâncul-mi și nu ai mai avea putința de a scăpa.  Dragostea noastră, neștiută de alții și atât de rapid consumată, din mine ar face un mostru, iar pe tine te-ar transforma în victimă, într-un martir plâns de sătenii convinși că iar mi-am luat tributul.

Alungă acest gând, om bun, și mulțumește-te cu iubirea pe care ți-o pot oferi. Și să nu uiți nicicând că fiecare fir de nisip, fiecare cochilie, fiecare meduză și fiecare pește reprezintă mici bucățele din trupul meu, mici dovezi ale faptului că zilnic mă dăruiesc ție, puțin câte puțin.

Pescarul ascultă și plânge încetinel. Se simte înfrânt. El e om, și omul nu poate iubi platonic, nu poate citi dragostea în fire de nisip sau în zbateri de meduze transparente, nu poate accepta să stea departe de ceea ce îl atrage. Se ridică. Desface brațele. Se aruncă în apa întunecată. Marea urlă mai tare ca niciodată, apoi se resemnează și îl cuprinde, îl invăluie, îl sărută, îl ascunde în tainițe neștiute, departe de soare, de oameni, de viață… în sfârșit fericit.

Valul înspumat ajunge la mal, purtând cu el povestea de iubire dintre pescar și marea cea albastră, însă nici un om de pe pământ nu se pricepe să citească poveștile ieșite din spuma dimineților marine. Aceasta se risipește pe nisip și mai apoi se întoarce, odată cu valul sărat, în adâncuri.