Peripeţiile micului călător – poveste cu pisici

Peripeţiile micului călător – poveste cu pisici. Viața ca o călătorie

Trăia cândva pe pământ un motan bătrân şi înţelept ce devenise faimos în cartierul său datorită postulatelor pe care le enunţa între două somnuri de frumuseţe. Căci da, era tare frumos motanul, deşi îi cam albiseră mustăţile şi trupul nu mai avea supleţea de odinioară. Dar cum îşi răsucea el mustaţa, cum mieuna el dulce şi autoritar în acelaşi timp, cum sărea voiniceşte în gratiile ce îl ţineau prizonier, sperând să le dărâme! Clar, nu mai era motan ca el pe lume. Câte avea de oferit şi de arătat lumii!

De fapt, nu chiar întregii lumi. Avea o singură meteahnă motanul şi ea îl ghida, îl silea să facă planuri de viitor şi îl întorcea în trecut, la vremea când vagabonda slobod pe cărările vieţii, făcând popas doar prin aşternuturile fine ale domnişoarelor. Chiar şi cu ochii deschişi, visa acum la mâţe tinere, la frăgezimi ce se cer pipăite, la trupuri întinse languros pe pături catifelate. Şi cum la el ideile se năşteau şi creşteau precum cele ale unui Făt-Frumos, şi-a spus într-o zi motanul că cea mai bună soluţie ar fi să îşi publice o parte din memoriile vieţii de pisică, să afle mâţele din întreaga lume de existenţa sa.

Peripeţiile micului călător – povestea

Un urlet prelung m-a smuls din somn, făcându-mă să mă ridic brusc dintre paiele grajdului. În grabă, uitasem că spaţiul îngust al pătulului nu permite mişcări ample, aşa că m-am ales cu un cucui de toată frumuseţea. O lumină s-a aprins în curte şi vocea hârâită a babei Leana a răsunat ca o sentinţă: moare, să ştiţi că moare dacă urlă câinele. M-am uitat spre cer, unde ştiam că se sting stele atunci când un om se prăpădeşte. Le-am văzut pe toate la locul lor, aşa cum erau şi în noaptea când am deschis ochii prima dată.  Nu cumva e valabilă şi pentru pisici prejudecata asta? Rămâneţi voi cu superstiţiile, că eu plec în lume…

Nici n-am ieşit bine din sat, că o pădure parcă nemărginită mi-a barat drumul. Crengi pe sus, crengi pe jos, treci printre crengi de eşti vânjos! Văzându-mă cam pricăjit (pe vremea aia mâncam puţin şi alergam mult), o vulpe s-a oferit să mă hrănească, să mă încălzească la sânul ei, să-mi poarte de grijă până cresc. He, he, vulpe şireată, chiar ai crezut că m-ai putea păcăli? Aveai deja impresia că miros a fripturică, roşcato?

Sincer să fiu, nu m-am temut deloc, însă am preferat să nu isc în pădure conflicte, aşa că mi-am îndreptat paşii înspre oraş. Hai, micuţule călător, coada sus, privirea în zare, cu mieunat victorios spre tomberoanele din care se înalţă atâtea arome apetisante! Pe atunci nu ştiam că şi la ghenele de gunoi ale oraşelor se mănâncă în funcţie de anumite ierarhii, aşa că m-am repezit ca fraierul la masa unde se ospătau boierii. Din toate părţile s-au pornit miorlăieli agresive. Am fost scuipat, lovit, muşcat şi alungat.

Jurând răzbunare cruntă, am pornit iar la drum. Zeul Pisicilor nu m-a lăsat să-mi pierd credinţa, puterea şi speranta. Mi-a trimis în cale o nimfă. Avea trup uman, însă trăsăturile feţei erau de felină, mersul graţios ca al oricărei pisici, privirea atentă şi vicleană. Din fiecare vorbă şi din fiecare gest răzbăteau obrăznicia, lipsa de onestitate şi nepăsarea faţă de regulile oamenilor, ba chiar şi faţă de unele dintre legile pisiceşti. Mă privea cu coada ochiului, parcă nedorind să îi observ curiozitatea de nestăpânit. Când am fost destul de aproape de ea, nimfa a întins spre mine un deget subţire, cu gheare lungi, ascuţite, şi a rostit solemn:

Vreme de opt ani vei colinda în lung şi-n lat pământul, vei trece prin peripeţii incredibile, vei admira locuri superbe şi vei cunoaşte oameni minunaţi, vei fi iubit de cele mai zvelte, mlădioase şi graţioase pisici,  ce îţi vor dărui pui de toate culorile, pentru a-ţi duce stirpea mai departe, stârnind invidia motanilor de pretutindeni. Apoi vei trăi vreme de opt ori câte opt săptămâni închis într-o casă omenească, unde vei avea tot ce vei pofti, mai puţin desfătarea adusă de iubirile feline. Te va ajunge un dor nespus de aventură. Vei miorlăi jalnic în noapte şi, în cele din urmă, chemarea ta va răzbi până la mine. Atunci îţi voi trimite un GÂND.

 

 

Peripeţiile micului călător – poveste cu pisici

Cuvânt cu cuvânt, soarta mi-a fost aidoma urselii nimfei. Capitol după capitol, veţi citi şi voi despre peripeţiile micului motan călător. Introducerea fiind făcută, cât timp trag eu un pui de somn, poate găsiţi răspunsul la întrebarea de mai jos.

Nu-mi pot lua gândul de la gândul că în gând îmi vine un gând, pe negândite. De unde credeţi că îmi vine GÂNDUL de a cere poze cu pisici?