Peisaj de toamnă

Cad frunze de aramă, una câte una, în toamna pe nedrept hulită, se risipesc într-un decor burlesc, halucinant, împrăştiate de un zvon prea lesne-mbrăţişat de vânt. Băncuţa, singuratică, se-ascunde sub o mască de poleită indiferenţă. Spionează prin vizetă, inadaptată, şi scârţâie lugubru din timp în timp. Toamna cea rece nu-i gustă cântul. Întinde printre bălării, ca la un vernisaj modern, splendorile pe care doar moartea verdelui le poate afişa.

Cad frunze de aramă, una câte una, pe aleile ascunse de un brâu cafeniu, în peisajul mirific. Toamna îşi face curaj şi zâmbeşte, fără să vadă că soarele s-a maturizat, că dinţii lui sunt tot mai puternici. “Ba văd, ba văd…” îşi strigă ea galbena disperare, “dar cum aş putea împiedica iarba să crească, pământul să respire, soarele să muşte?”. Peisajul se schimbă de la o clipă la alta, mentalitatea rămâne. Soarele continuă să îşi arunce câte o rază printre frunzele încă agăţate în pomi.

Cad frunze de aramă, una câte una, iar viaţa pare poezie. Toamna îşi scutură bob cu bob rugina din plete, îşi împleteşte coroniţă din rămurelele uscate, îşi înveleşte cărţile în umbra caldă a asfinţitului, lăsând uneori să-i picure din ochi tristeţi în ploaie. Oglinda lacurilor îi şopteşte atunci alinturi portocalii, îi preaslăveste frumuseţea, îi agaţă în păr agrafa împodobită cu agate şi lasă arcuşul să alunece pe strune, ca melodia peisajelor de toamnă să se răspândească în tot locul.

Cad frunze de aramă, una câte una. Toamna plânge şi suspină, emoţionată de spectacolul efemer al transformării naturii. În timp ce frunzele căzătoare își găsesc drumul spre pământ, ele devin povești scrise de vânt într-un dans melancolic. Băncuța solitară, martor tăcut al acestui tablou în schimbare, reflectă o aparentă indiferență în fața desfășurării vieții în jurul său.

Sub mască de poleită indiferență, băncuța devine observatorul discret al trecerii timpului. Cu scârțâitul său lugubru, pare să transmite mesaje neexprimate, un monolog tăcut al solitudinii și al amintirilor acumulate. În contrast, toamna, cu toate că aduce o rece tristețe, găsește o modalitate de a-și expune splendoarea într-un vernisaj modern, înfățișând culorile și frumusețea în moduri neașteptate.

Cu un curaj încăpățânat, toamna zâmbește, chiar dacă soarele pare să-și fi întărit razele. În ciuda recoltei de frunze și a schimbării peisajului, toamna își acceptă rolul de transformare și îmbrățișează cu seninătate trecerea inexorabilă a timpului.

Mentalitatea rămâne învăluită într-un veșnic ciclu de schimbare, iar toamna devine un simbol al regenerării și adaptării. Frunzele care cad una câte una devin metafore pentru momentele efemere ale vieții, iar viața însăși pare să fie o poezie în care fiecare detaliu contribuie la frumusețea întregului tablou.

Cu fiecare rază de soare care străpunge frunzele, toamna plânge și suspină, emoționată de frumusețea efemeră a existenței. Însă, în această melodie a naturii, chiar și lacrimile toamnei se transformă în note de aramă, adăugând un alt strat de bogăție și înțelegere în peisajul trecător. Cad frunze de aramă, una câte una, iar viața continuă să cânte poezia sa în ritmul fermecător al schimbării.

Toamna, toamna, draga doamna, esti anotimpul care se impodobeste in cele mai frumoase culori si asta ii face pe multi oameni sa uite ca tot tu aduci zilele reci si ploioase, frigul care ne face sa ne ascundem sub multe haine si prin case, si tot tu esti cea care ii baga in depresie pe oamenii sensibili. Toamna frumoasa, bine ai venit!

Cafea toamna imagini