Peisaj de toamnă

Cad frunze de aramă, una câte una, în toamna pe nedrept hulită, se risipesc într-un decor burlesc, halucinant, împrăştiate de un zvon prea lesne-mbrăţişat de vânt. Băncuţa, singuratică, se-ascunde sub o mască de poleită indiferenţă. Spionează prin vizetă, inadaptată, şi scârţâie lugubru din timp în timp. Toamna cea rece nu-i gustă cântul. Întinde printre bălării, ca la un vernisaj modern, splendorile pe care doar moartea verdelui le poate afişa.

Cad frunze de aramă, una câte una, pe aleile ascunse de un brâu cafeniu, în peisajul mirific. Toamna îşi face curaj şi zâmbeşte, fără să vadă că soarele s-a maturizat, că dinţii lui sunt tot mai puternici. “Ba văd, ba văd…” îşi strigă ea galbena disperare, “dar cum aş putea împiedica iarba să crească, pământul să respire, soarele să muşte?”. Peisajul se schimbă de la o clipă la alta, mentalitatea rămâne. Soarele continuă să îşi arunce câte o rază printre frunzele încă agăţate în pomi.

Cad frunze de aramă, una câte una, iar viaţa pare poezie. Toamna îşi scutură bob cu bob rugina din plete, îşi împleteşte coroniţă din rămurelele uscate, îşi înveleşte cărţile în umbra caldă a asfinţitului, lăsând uneori să-i picure din ochi tristeţi în ploaie. Oglinda lacurilor îi şopteşte atunci alinturi portocalii, îi preaslăveste frumuseţea, îi agaţă în păr agrafa împodobită cu agate şi lasă arcuşul să alunece pe strune, ca melodia peisajelor de toamnă să se răspândească în tot locul.

Cad frunze de aramă, una câte una. Toamna plânge şi suspină, emoţionată…