Mi-e greu să accept realitatea. La fel v-ar fi și vouă, copii din lumea întreagă, dacă ați trece prin ceea ce am trecut eu în această dimineață. Anul trecut, pe 1 iunie, îmi ridica în slăvi sufletul pur și talentul de a-i înveseli viața. Mă răsfăța și-mi promitea că voi rămâne pentru totdeauna ființa cea mai răsfățată și mai iubită din univers. Ne băteau inimile la unison, spre invidia unora și spre mirarea altora. Eram copil cu suflet de copil. Eram tot eu, dar probabil pe atunci mă iubea și mă accepta cu bune și rele.

La mulți ani, inimă de copil! mă așteptam să aud în această dimineață de sărbătoare, când se înaltă spre cer baloane, iar cadourile frumos împachetate foșnesc în fiecare casă. Dar nu s-a întâmplat. Și-a băut în liniște cafeaua, s-a spălat pe ochi, le-a spus tuturor că ziua copilului este în fiecare zi. Abia când a terminat cu toate astea și-a aruncat ochii spre mine. Probabil i-a fost milă văzându-mi privirea. Sau poate că și-a amintit de datoria pe care o are, căci m-a invitat la o plimbare.

Bucuria pe care mi-a făcut-o a durat vreme de numai câțiva pași. În fața noastră, la nici treizeci de metri, alergau voioși doi căței. Codițele lor fluturau prea obraznic. M-am zbârlit din cap și până în vârful cozii și-am luat-o la fugă, sperând că îi voi ajunge din urmă și că le voi aplica o binemeritată corecție, să afle întreg Ploieștiul că Pe aici nu se trece fără permisiunea mea. Când a simțit că e aproape târâtă pe trotuar, mami s-a enervat cumplit. M-a smucit, la rândul ei, și m-a silit să mă întorc în casă.

Vă vine să credeți că am fost pedepsit chiar de ziua copilului? Chiar de către cea care mereu spune că sunt puiul ei, sufletul ei, inima ei, copilul divin?