M-au programat pentru vaccin la miezul zilei, când soarele se străduia să usuce și ultima picătură de rouă. Între noi se dădeau lupte neauzite: eu udam iarba, astrul solar trimitea raze vindecătoare. M-am plimbat mult prin grădina înverzită. Din când în când apărea câte un tip cu fața palidă. Fără să privească stânga ori dreapta, intra în clădirea micuță, dar cochetă. Eu continuam să alerg prin tufișuri. Într-un final mi-a venit rândul. Mami a intrat prima pentru a se asigura că nici un semen de-al meu nu îmi stă în cale.
Încăperea era împărțită în două: un spațiu destinat pisicuțelor și unul pentru dulăi ca mine. Am salutat politicos, urcându-mă cu labele din față pe biroul fetei de la recepție, care mi-a lăudat frumusețea răpitoare. Au vrut și alții să mă flateze, dar s-au răzgândit după ce am mârâit un copil care se strâmba la mine. Ca un rege inspectându-și teritoriul m-am plimbat prin cameră, prefăcându-mă interesat de tot ce era afișat pe ziduri. Scopul meu era altul, desigur.
Când am ajuns în dreptul panoului cu jucării expuse la vânzare, am făcut un salt și am înhățat maimuțoiul ce îmi atrăsese atenția din prima clipă. L-am verificat. Țiuia asurzitor, cum îmi place mie. Ok, pe ăsta îl cumpărăm, dacă vrei, mi-a șoptit mami, complice. Dar trebuie să îmi dai ceva la schimb. Urcă-te pe cântar, să îți verific greutatea. I-am făcut pe plac, deși nu ar fi trebuit. Dar de unde să ghicesc că va fi de-a dreptul bulversată la vederea celor 33 de kilograme acumulate în zilele când leneveam în fotoliu, așteptându-i să vină de la muncă?
Veterinarul, un tip simpatic pe care îl cunoșteam de anul trecut, nici nu a vrut să mă vaccineze. Susținea că sunt imunizat contra rabiei pentru trei ani, așa că am plecat cu coada în vânt, fericit. În camera de primire se adunase lume multă. Doamna așezată pe scaunul de lângă intrare mirosea tare interesant, așa că i-am permis să mă mângâie, ca să am timp să adulmec toate informațiile. Încă nu știam că ne vom mai întâlni.
Vizita nu ne-a costat nici un ban, dar tati a plătit jucăria și a plusat cu o punguță plină de recompense. Am ieșit în curte. Dintr-o mașină parcată la umbră m-a lătrat un câine. În glasul lui am simțit amenințări. Sunt convins că m-a înjurat în scoțiană. I-am răspuns cu niște pomeniri de mamă în română. A coborât din mașină. M-am pregătit de luptă. Nu a fost cazul. Ciobănescul german, un exemplar superb, însoțit de doamna pe care o adulmecasem mai devreme în cabinet, a intrat la veterinar pe ușa din dos.
M-am simțit jignit. Adică eu nu par destul de fioros pentru a primi tratament preferențial? Trebuie să intru ca orice alt cățeluș, pe ușa din față, ca și cum nu aș fi deloc agresiv? Jur că în anul 2021, când trebuie să merg iar la vaccin, dacă îmi aduc aminte, cobor din mașină cu dinții rânjiți, să vadă toți cât de rău sunt. Poate așa mă primește și pe mine medicul pe ușa din dos.
Bruno magnificul!