Aflasem din fragedă pruncie, dacă îmi permiteţi să spun aşa, că Pe aripile vântului a fost cel mai bun, mai renumit, mai premiat, mai vizionat film al tuturor timpurilor. Dar mie nu mi s-a ivit ocazia să îl văd, aşa că m-am mulţumit să citesc de câteva ori cele două volume ale cărţii. Nu vreţi să ştiţi cum arată acum aceste cărţi, pe care eu le-am cumpărat de la un anticariat cu vreo zece ani în urmă. :)) Se vede clar că au fost citite de multe ori.
Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu oameni mai în vârstă decât mine, iar ei să îmi confirme ceea ce spunea mereu mama mea: Pe aripile vântului este un film care trebuie văzut. L-am căutat pe net, dar se încărca atât de greu, încât renunţam de fiecare dată. Preferam să mă las legănată de aripile somnului. Surpriza mi-a făcut-o soţul meu. Mi-a pregătit filmul în timp ce eu îmi făceam somnul de frumuseţe.
L-am văzut de curand. La 42 de ani. Ştiam povestea pe de rost, aşa că unele faze m-au plictisit, altele m-au făcut să văd scenele altfel decât îmi imaginasem. Dar am fost mulţumită de faptul că până şi Mihai s-a lăsat impresionat de povestea scrisă de Margaret Mitchell şi de rolurile jucate de Vivien Leigh şi Clark Gable. Doar Ionuţ a refuzat să îl vadă şi a râs de sentimentalismul nostru. S-a înfăşurat într-un cearşaf şi, cu o voce subţire (nu prea i-a reuşit, că are vocea groasă), miorlăia prin casă: Vai, Rhett!!! Apoi a aruncat cearşaful, şi-a pus degetul arătător sub nas, ca şi cum ar fi avut mustaţă şi a spus pe un ton de-a dreptul tragic: Vai, Scarlett!!! Ne-a tăiat tot elanul şi ne-a făcut să râdem. Dar filmul oricum trebuie văzut. ;)
PS: Nu ştiu dacă voi aţi păcălit sau v-aţi lăsat păcăliţi astăzi, cu ocazia zilei de 1 aprilie, dar eu am furat-o rău de la Florin Ruşanu, care m-a făcut să cred că mi-a fost hackerit blogul şi că nu mai există nici un articol pe el. Gâsculiţă, a fost replica lui Mihai, care a mirosit de la început ceva… Încă mai tremur… Nu scapi nepedepsit, Florine! :))
Am văzut şi eu filmul de câteva ori şi de fiecare dată mi-a plăcut la fel de mult. :D
Si eu am vazut filmul dupa ce am citit cartea. Nu prea m-a mai impresionat… :)
E adevărat, e altfel filmul după ce ai citit cartea. Nu cred că aș avea răbdare să-l revăd, dar câteva scene așa, de nostalgie “Oh, Rhett!” ar merge :))
Si mie mi-a placut. Dar am cam dormit.. ca citisem cartea. Dar mi-a placut ca ma scarpina nevasta-mea in cap atunci. Hm.. Acum am dubii ca am vazut mai mult decat inceputul si n-am visat. Asa am vazut si Solaris :P
Filmul asta l-am vazut pe vremea Sclavei Isaura.
Am văzut/revăzut filmul, am citit/recitit cartea! În care ordine ar fi – carte-film, film-carte – rămâne filmul meu de suflet! M-au impresionat interpretarea frumoasei Vivien Leigh, charisma lui Clark Gable, ce să mai spun de distinsa Olivia de Havilland!… Un film de vis…din punctul meu de vedere!…
Cireașa de pe tort a constituit-o biografia scriitoarei Margaret Mitchell
Hahahaha, te cred! Florin n-ar fi fost el daca n-ar fi facut ceva!
La capitolul filme, Pe aripile vintului ramine number one intre preferintele mele cinefile.
Păcăleli de 1 aprilie? Doar una. Pe la 2 noaptea când încă mai aveam ceva de povestit pe Gtalk cu fiica mea, aceasta m-a anunțat că am câștigat concursul de la Alice de pe blog (cel la care ai participat și tu). Mai mult, s-a oferit să îmi dea link. Îți dai seama că am primit ceva în care se amintea că e ziua păcălelilor.
Despre film, l-am văzut de foarte multă vreme și mi-a plăcut. M-a tentat să văd și continuarea (căci există una). Încă stau în cumpănă. Nu știu dacă ar avea același farmec.
Am citit caqrtea, am văzut filmul.
Era timpul să-l vezi, dar cartea e mai bună, după părerea mea.
Şi apoi, actorii din rolurile principale se detestau şi se urau de moarte…
Povestea incepe puternic, dramatic la inceput, dar pe final se … subtiaza!
l-am vazut in adolescenta si apoi,mai tarziu, am citit cartea…
si dragostea si orgoliul sunt dureroase….
mult timp am avut ca motto o replica din film “tomorrwo is another day” (ma voi gandi la asta maine)…uneori mi-o amintesc cand am nevoie de o speranta :)
Se spune ca lui Gable i-au lipit urechile cu scoci ca le avea cam clapauge!!
Si ca ii mirosea gura, dar asta nu o face pe ea o actrita mai putin formidabila!
Există şi continuare la carte, chiar ecranizată.
Dacă vreţi vă şi spun ! :)
Şi mâine este o zi !
Am in biblioteca cartea :) Daca doriti as putea sa o imprumut…
… am cartea in biblioteca :))) asa trebuia sa incep :P
Nu ştiu de ce, dar intotdeauna ecranizarea unui roman clasic pierde ceva din farmecul rândurilor scrise. Vezi, Mizerabilii, Contele de Monte Cristo, chiar autohtonul Moromeţii, asta ca să dau câteva exemple.
Oricum, un film de gen are calitatea de a te îmbia să citeşti cartea care l-a inspirat (asta în cazul în care nu ai citit-o înainte) şi incontestabil este util elvilor dacă au de făcut un rezumat la respectivul roman.
L-am văzut de vreo două ori până acum şi mi-a plăcut de fiecare dată. E o poveste încărcată de pasiune, bine jucată. Nu la fel s-a întâmplat cu continuarea (scuze de cacofonie) lui, turnat în urmă cu vreo… nu-mai-ştiu-câţi ani, şi care mi s-a părut searbăd şi fără viaţă.
Mie imi place filmul pe care l-am vazut prima oara cand aveam 12 ani, si ulterior am citit si cartea, desi mai tarziu prin adolescenta, poate pe la 14 ani, cam la aceeasi vreme cand am citit si Coliba Unchiului Tom, (de H Beecher Stowe) si To Kill a Mockingbird (de Harper Lee), si pe urma am revazut filmul ca adolescent mai mare si tanar adult de cateva ori, si e probabil unul din ff putinele filme pe care pot sa le vad si sa le revad asa oricand fara sa ma plictisesc. Mie imi place filmul mai mult decat cartea, desi tin minte ca si cartea mi-a placut, insa pt ca am citit-o cand eram asa de mic, tin minte ca mi-a placut in sens ca mi se parea ca aduce cateva detalii extra in plus fata de povestea din film, dar nu tin minte sa ma fi facut sa ma gandesc la ceva deosebit diferit. Datorita temelor ff romantate mie mi-a placut aceasta poveste la un nivel mai mult afectiv. Tin minte ca alte cateva romane citite in adolescenta mi-au placut totusi intr-un mod usor mai complex, atat la nivel afectiv cat si rational…nu multe, doar cateva, de ex Iosif si fratii lui, de dl Thomas Mann, Madame Bovary de dl Gustave Flaubert, Razboi si Pace de dl Lev Tolstoi, si cativa altii, dar acestia deja sunt realisti, si desigur ca romanul Pe Aripile Vantului nu face parte din romanele realiste, nici macar nu e de anvergura sau calitatea unor romane clasice de curent romantic, insa este o carte nesperat de buna pt genul ei, si efectiv combinata cu filmul e ff placut emotiva si se preteaza multor clisee importante pt oamenii afectiv-cultural atasati oarecum vag visator nostalgic de secolul 19, printre care si destui de multi romani chiar contemporani…desi poate cei sub 20 de ani curent nu asa de mult ca cei care au apucat ceva timp totusi in sec 20.
Totodata, cred sincer, desi nu stiu sa redau prea exact sau prea expert ce vreau sa zic, ca acest film ajuns sa faca parte din insasi istoria pe care multi americani, multi sositi la prima sau a doua generatie de imigranti pe la inc sec 20, au avut nevoie sa si-o construiasca ei insisi despre noua lor tara adoptiva, care e o tara cu o cultura generala in mare parte fondata si formata de colonisti si emigranti si nu are multe povesti mai vechi ale ei proprii, care sa se fi transmis asa oral de la o generatie la alta cum au poate alte populatii din alte tari mai vechi europeene…desi desigur exista si cultura amerindiana, insa asta nu era asa de proeminent prezentata la acel inceput de secol 20 in SUA. Totodata lumea nu era inca sigura cum sa interpreteze pt sine insusi Razboiul Civil American, care nu era al lor, al majoritatii celor care imigrasera in SUA in marele val de la sf sec 19-inc sec 20…desi desigur ca povestea din roman si film nu e o prezentare deosebit de realista a acestui Razboi Civil, insa seamana cu anumite teme cunoscute si europeenilor mai nou sositi in SUA, si desi desigur este scrisa dintr-un punct de vedere ultra-indulgent si ultra-romantat despre “vechiul Sud”. Desi poate aceste discutii sunt mai mult pertinente intern american, totusi acest film a dus o anumita poveste despre SUA si peste hotare, si nu e neaparat una din povestile cele mai rele care s-ar putea spune.
Totodata, desigur ca eu personal filmul il pot revedea de n-spe ori si deoarece am indragit actorii acestui film, efectiv pe toti i-am indragit, si desigur ca admir regizorul si operatorii si pe toti cei care au contribuit la realizarea acestui film cu adevarat deosebit de maiestrit pt anul cand a fost el produs si filmat. Din cauza acestui film pe care l-am vazut atat de devreme, atunci la 12 ani, eu am devenit si mai interesat de a vedea alte filme in care apareau actorii din acest film, de a citi despre biografiile lor daca puteam, si incet incet si despre biografiile altor oameni legati de arte. Tin minte ca una din primele carti pe care le-am citit asa ca biografie de artist dupa ce citisem cartea si revazusem filmul pe la 14 ani, a fost cartea despre viata artistului Michelangelo de dl Irving Stone, (Agonie si Extaz). Intr-un fel, cred ca mie acest film, plus catev alecturi ulterioare au contribuit sa-mi creeze si un stil oarecum personal de a interpreta critic literatura, pe care eu altfel nu cred ca l-as fi putut capata asa doar de la clasa si doar citind din carti, desi am aflat ulterior ca nu este decat un mod oarecare printre alte moduri de a interpreta literatura, si nu neaparat “cel mai bun”, doar un mod oarecare, dar eu neavand studii ff aprofundate in nimic special, in nici un caz pe materii umaniste, eu cred ca as fi ramas mai “sarac” asa pe domeniul literar si artistic, daca nu as fi vazut acest film, care la mine a venit chiar la debutul unei perioade formative cat de cat intelectuale, desi la acel timp nu cred ca mi-am dat seama de asta, ci mult mai tarziu.
Ordinea la mine a fost: film – carte :) Apoi film de vreo inca 2 sau 3 ori :))
Sunt bune amandoua. Dar dupa ce citesti cartea realizezi ca nu s-a putut respecta intrutotul…mai sunt diferente.
Totusi, filmul ramane, dupa peste 70 de ani, unul dintre cele mai bune.
Uite vezi, exact tot asta am vrut sa zic si eu mai sus, numai ca mie mi-au trebuit 600 de cuvinte in loc de 40 ! Zau, efectiv de la prima compunere pe care pot sa tin minte ca am avut-o de scris in scoala primara si pana la Bac numai asa am facut in continuu ! Sunt SIGUR ca profesorii mei de literatura inclusiv cei care mi-au corectat lucrarea de Bac mi-au dat nota efectiv per 100 de cuvinte, pt ca nu cred ca ar fi fost nimeni in stare sa citeasca tot ce scriam eu, si uite-asa m-am invartit eu sa ma descurc mereu in jur de o nota de trecere de 6-7, la Bac reusind sa iau chiar nota 8 (ca eram mai anxios si desigur ca am scris si mai multe cuvinte decat de obicei) !