Peste două săptămâni se împlineşte un an. Un an de când mi-am deschis blog. Pe blogspot. L-am făcut din dorinţa de a scrie. Şi din nevoia de a scrie.
Simţeam că am atât de multe de spus. Primul articol l-am pregătit sub formă de poezie. Încă mă mai amuz citindu-l din caiet (pentru că a fost şters de pe net când m-am mutat aici).

 

Iubesc viaţa

 Ionuţ este comoara cu care mă mândresc,

Unicul meu copil. Doar pentru el trăiesc.

Banala încercare la început de blog.

Este banal şi totuşi, păstraţi-mă zălog.

Scrieţi şi voi, vă scriu şi eu, vedem ce iese.

Curând articolele vor fi mai dese.

 

Vor fi mai dese, vor fi mai amuzante,

Iscălitura mea le face importante.

Amuzaţi-vă şi voi, eu mă amuz mai tare,

Trăiţi viaţa din plin, uitaţi-vă în zare,

Acolo veţi vedea postarea următoare.

 

La scurt timp după ce mi-am făcut blogul, mi-am dat seama că este totuşi deschis oricui şi nu pot scrie chiar tot ce îmi trece prin cap, mai ales că semnam cu numele real. Anumite gânduri, trăiri, emoţii sau nemulţumiri nu vreau nu le pot face publice. Articolul tâmpenia de care ne amuzăm ori de câte ori ne amintim de ea, suna cam aşa:

“Busuioc şi pătrunjel

Stau la bloc şi nu am balcon (apartamentul este la parter), dar nu contează. Mi-am cumpărat seminţe de busuioc şi de pătrunjel (aceste plante nu cresc prea înalte şi nici nu au nevoie de cine ştie ce îngrijiri), le-am plantat în ghiveci şi le-am pus pe geamul de la bucătărie. Astăzi au scos capul din pământ şi au salutat soarele.”

De câte ori scriu ceva aiurea, Mihai şi Ionuţ nu scapă ocazia şi îmi amintesc de Busuioc şi pătrunjel.

Aveam deja 16 postări şi 211 vizualizări (pe atunci notam orice schimbare) când am scris despre majoratul lui Ionuţ, despre cum se pregăteşte în detaliu petrecerea, cum se trimit invitaţiile şi cum poţi renunţa în ultima clipă, după ce ai făcut o mulţime de cumpărături, doar pentru a achiziţiona un calculator care să îl înlocuiască pe cel stricat.

Acela a fost momentul în care am primit şi primul comentariu. Erau doar câteva cuvinte, dar m-au emoţionat, m-au făcut să pun mâna pe telefon, să îmi sun băiatul, soţul, neamurile… pentru a le da vestea cea mare. Un străin îmi spunea pe blogul meu “eu zic că ai procedat foarte bine”. Era un băiat puţin mai mare decât Ionuţ, avea un site cu glume adunate de pe net şi semna SkillS. Între timp l-am pierdut, nu ştiu pe unde a dispărut, dar îmi voi aminti mereu că a fost primul care m-a băgat în seamă, care mi-a lăsat un semn al trecerii lui.

Încă mă mai bucur şi mă emoţionez când primesc comentarii, încă le citesc avidă, încă simt nevoia să le mulţumesc tuturor celor care îmi arată că mă citesc, care îşi lasă o parte din gânduri la mine pe blog, care aduc completări sau care îmi combat anumite idei. Am vrut să îi răspund Ninei, care astăzi povesteşte despre primul ei comentator.

“V-ați bucurat sau v-ați speriat pentru că vorbele voastre porniseră deja necontrolat către oricine dorea să le citească? Pe ai voștri cum îi chemă? Comentatorii zic. Primii.” Acestea sunt întrebările Ninei şi mi-ar plăcea să văd ce răspundeţi la ele. Le puteţi prelua sub formă de leapşă.