Viaţa, crudă uneori, le despărţise cu foarte mulţi ani în urmă, lăsându-le doar amintirea a ceea ce fusese cândva între ele. Frumoasa prietenie le dăinuia în memorie nu doar lor, ci şi celor care le cunoscuseră. Întreg cartierul şi întreaga şcoală ştia că fete mai apropiate şi mai atente una cu cealaltă rar pot fi văzute. Erau întotdeauna sufletul petrecerilor, făceau glume bune, inteligente, erau frumoase, cuminţi şi spontane.

Înaltă, cu ochi de azur şi păr de aur, Mona plecase într-un oraş mare, la capăt de ţară, urmându-şi soţul. Terminase o şcoală, îşi făcuse un rost, cum spuneau bătrânele din cartier, dar nu avea copii. Vindeca în schimb copiii altora, le aducea alinare în zilele grele, când boala li se instala în corp. Era medic. Un medic renumit, cu cabinet propriu, cu clienţi care veneau din tot judeţul. Părea să fi găsit reţeta unei vieţi bune. O casă mare, două maşini în garaj, vacanţe petrecute pe plaje îndepărtate şi însorite.

Frumoasă era şi Iulia. Cu părul negru revărsat pe spate, cu ochi căprui sclipind înţelept, cu trupul bine conturat. Soarta nu îi adusese nici case, nici maşini, nici vacanţe pe plaje de aur. Avea în schimb două fetiţe cuminţi, doi îngeraşi care îi dăruiau clipă de clipă bucurii. Fetiţele îi erau toată averea. Soţul plecase demult, pe vremea când copilele erau micuţe. Iulia nu se speriase, deşi regreta că îi vor creşte fetele fără tată. Avea două mâini, avea două picioare şi capul pe umeri. Putea munci pentru comorile ei.

Ziua în care s-au regăsit cele două prietene a fost emoţionantă. Au curs lacrimi de fericire, au curs râuri de vorbe şi de amintiri. Parcă nu se mai săturau una de alta, parcă ar fi vrut să cuprindă în câteva ore toţi anii în care nu ştiuseră nimic una de alta, toţi anii în care nu se văzuseră. Mona îi povestea despre accidentul care o adusese în situaţia de a nu avea copii, Iulia o compătimea şi îi vorbea despre fetiţele ei.

Mona îi vorbea despre anii de facultate, despre soţul blând şi atent pe care îl iubea şi care îi făcea toate poftele, despre cabinetul pe care îl deschisese, despre satisfacţiile pe care le avea ajutând copiii. Iulia îi descria anii în care luptase pentru a câştiga divorţul, pentru a opri fetele la ea, pentru a le creşte frumos. Ştia şi ea ce înseamnă viaţa unui medic, dar nu pentru că ar fi făcut o asemenea şcoală, ci pentru că lucra ca menajeră în casa unuia.

În clipa când aceste vorbe au fost rostite, ochii Monei s-au deschis mari, buzele s-au strâmbat a dispreţ şi ea s-a scuzat, amintindu-şi că o aşteaptă treburi importante, că nu mai poate rămâne la depănat de amintiri. Sigur, se vor revedea curând şi îşi vor continua poveştile. De atunci au trecut mulţi ani şi Iulia nu mai speră ca Mona să îi răspundă la telefon. A înţeles că viaţa i-a schimbat prietena. De fapt, are impresia că prietenia lor a durat doar atâta timp cât au fost pe picior de egalitate. O nouă dezamăgire, un nou rid pe frumosul chip al Iuliei.