Cum poţi transforma într-un timp foarte scurt un om activ într-un sedentar? Simplu. Îi sugerezi să îşi facă blog. Dacă seamănă cu mine, în mai puţin de un an  se va confrunta cu problemele care mie îmi dau bătăi de cap în fiecare zi. Din femeia fără astâmpăr, care nu suporta să stea într-un loc, care era mereu în mişcare, nu a mai rămas nimic.

Aveam o părere tare proastă despre oamenii care, abia întorşi de la serviciu, se tolăneau în pat şi urmăreau programele tv, despre cei care, ştiind că pierdeau 8-10 ore pe zi stând înţepeniţi pe un scaun la birou, se duceau acasă şi se aşezau tot la birou, despre cei care, de cum se urcau în autobuz, vânau un loc unde să se aşeze, despre părinţii care îşi uitau copiii la calculator.

Nu mă interesau discuţiile despre sedentarism, tocmai pentru că eram convinsă că nu voi ajunge vreodată să fiu atinsă de acest stil de viaţă periculos pentru sănătate. Despre sedentarism se spune că sta la baza unui număr mare de boli grave, dintre care vreau să amintesc acum bolile cardiovasculare, obezitatea şi cancerul. Din nefericire, sedentarismul poate afecta toate grupele de vârstă.

Am încercat să ne uşurăm viaţa, am pus maşinile să muncească în locul nostru, pentru ca noi să avem mai mult timp la dispoziţie. Ce am făcut cu acest timp? Îl irosim la televizor, la calculator, la birou. Mâncăm dezordonat şi nesănătos, ceea ce face ca riscul îmbolnăvirii să crească. Şi nu ne afectează doar pe noi. Îi afectează pe copiii noştri, care ne vor urma exemplul.

Am aflat despre proiectul “100 de km împotriva sedentarismului” şi mi-am dorit în aceeaşi clipă sa particip activ şi eu, să îi însoţesc pe cei zece voluntari cale de 100 de km, de la Ploieşti la Braşov. Pe data de 23 martie, la ora 6,20, vor pleca pe jos de la Metro şi se aşteaptă ca pe data de 24 martie, seara, să ajungă în Brasov. Traseul a fost ales tocmai pentru impactul vizual pe care îl va avea asupra participanţilor la trafic. Este un semnal de alarmă pe care John şi prietenii lui îl vor trage, pentru a aminti tuturor că SEDENTARISM=OBEZITATE=CANCER!

Mi s-ar fi potrivit perfect acest proiect. Ar fi fost un bun început de antrenament pentru Compostela. Dar în următoarea clipă am realizat că nu mai sunt cea de anul trecut sau de acum câţiva ani. În afară de scurtele ieşiri cu bicicleta şi de plimbările tot mai rare pe care le fac seara cu soţul meu, eu NU FAC MIŞCARE. Am uitat ce înseamnă să mergi până când te ard tălpile, până când simţi că îţi iau obrajii foc, până când nevoia de a te trânti jos este mai puternică decât voinţa de a merge.

Cum aş fi putut emite pretenţii de participare la acest proiect? De ce să mă mint singură că pot, când văd că obosesc tot mai repede, că mă decid tot mai greu să îmi mişc fundul din  fotoliu? Stimulată de ideea lor, m-am decis ca de astăzi să îmi rezerv câteva minute pe zi doar pentru a scăpa de eticheta pe care singură şi conştientă mi-am pus-o: sedentară! Şi nu sunt doar vorbe. Chiar am făcut mişcare astăzi. Pentru mâine mi-am propus mai mult…, dacă voi reuşi să mă dau jos din pat, dacă nu voi face febră musculară. :))

Dacă vă place iniţiativa bloggerului ploieştean, dacă doriţi să îl susţineţi, puteţi scrie pe blogurile voastre, cu trimitere spre articolul lui John sau îi puteţi da un share pe facebook şi pe twitter.