Cu degete noduroase şi uşor tremurânde, descuie primul sertar al scrinului vechi, a cărui culoare nu se mai poate distinge. Această mişcare face parte din ritualul zilnic pe care bătrâna doamnă îl respectă cu sfinţenie. În interior se află o mică parte a vieţii ei, cea mai frumoasă perioadă, ascunsă în plicurile îngălbenite de vreme, legate cu o sforicică.
Desface funda ce ţine legată micuţa ei comoară, îşi şterge cu mişcări domoale ochelarii şi scoate la iveală, absolut la întâmplare, una dintre scrisori. Parcurge grăbită introducerea şi ajunge la partea emoţionantă. Cum de s-au scurs atâtea decenii de când a fost scrisă şi ei tot i se mai umezesc ochii citind?

 


“Iubita mea, nu trebuie să te îngrijorezi. Va fi o singură zi în care voi lipsi; una singură. Ştii foarte bine că nu vreau să merg, dar pentru binele nostru, pentru ca mama să înceteze cu discuţiile legate de obligaţiile familiale, pentru a avea linişte, voi merge la nunta verişoarei mele.Va fi o altă datorie, aşa cum este şi facultatea, aşa cum sunt toate acele perioade în care suntem nevoiţi să stăm departe unul de celălalt. Ştii că iar te-am visat? Erai aici, în camera de cămin. Purtai o rochiţă vaporoasă, de culoarea florilor de piersic. Părul tău lung se unduia în valuri nervoase pe umeri şi cobora pe sânii fermi, care trezesc mereu animalul din mine. Am deschis ochii tocmai când îţi întindeai mâna spre pătura cu care eram învelit. Încă mai tremur necontrolat. Iubita mea, o dulce ameţeală mă face să rămân în pat, deşi ar trebui să plec la cursuri. Tânjesc după tine, după corpul tău, pe care de atâtea ori l-am simţit când stăteam îmbrăţişaţi în parcul de lângă lac. Trupul tău cald şi parfumat mă înnebuneşte, făcându-mă să visez noapte de noapte chestii pe care ziua nu le gândesc… Încerc să mă calmez şi nu reuşesc.
Chiar şi de la această departare, eşti mai puternică decât voinţa mea. Sunt treaz şi ştiu că eşti departe, într-un oraş prăfuit şi amorţit. Dar te văd aici, lângă mine, îţi simt căldura, îţi simt pielea catifelată şi te doresc tot mai sălbatic… Nu mă lua în seamă, iubito! Îmi va trece. Pentru mine, tu eşti mai mult decât atât. De la tine vreau mai mult decât o simplă zbenguială in pat…”
Bătrâna plânge încetişor în singurătatea casei, întrebându-se cum de a fost în stare să renunţe la o asemenea dragoste, cum de nu a mers până la capăt cu acest băiat, pe care a crezut timp de doi ani că îl iubeşte, pe care crede că şi acum îl iubeşte. S-a lăsat atrasă într-un vârtej din care nu a mai putut ieşi, s-a lăsat amăgită de un alt bărbat, unul pentru care romantismul însemna pierdere de timp.
I-a permis să o aibă la doar câteva zile după ce s-au cunoscut. Era puternic şi brutal, dar de o brutalitate plăcută, masculină. Era mai mereu ironic, dar avea grijă de ea. Nu l-a uitat niciodată pe cel care o iubise atât de mult şi niciodată nu a putut fi pe deplin a altuia. Chiar şi acum, dacă închide ochii, se vede în braţele celui care îi scria despre dorurile lui, despre iubirea lui, despre viitorul lor. Acest viitor a murit în clipa în care ea s-a dăruit altuia, rupând orice legătură cu iubitul care, prin chiar absenţa lui, i-a întunecat cărările vieţii şi i-a răpit dreptul la fericire.