Era una dintre cele mai vorbăreţe şi plăcute persoane din câte am cunoscut vreodată. De profesie inginer, Tania a ales să lucreze ca bonă în Italia, pentru o familie de americani.

Ne-am cunoscut pe când mă întorceam din vacanţa pe care am petrecut-o cu băiatul meu în Italia. Cumpărasem în ultima clipă bilete, la un preţ foarte avantajos, folosind un formular de căutare simplu, prin care puteam compara imediat tarifele şi cele mai bune variante spre destinatie. În Bucureşti mă aştepta o prietenă cu maşina, eram obosită şi aş fi vrut să dorm puţin. Nici măcar nu decolase avionul companiei Blue Air când Tania a început să vorbească, făcându-mă să uit de somn. Atunci când făcea pauze pentru a respira, admiram încântate covorul de nori pufoşi, ne uitam la pozele celor doi copii pe care îi avea şi ne studiam vecinii, încercând să ghicim ce naţionalitate aveau.

Mi-a povestit despre obiceiurile americanilor la care lucra, despre felul în care îşi creşteau odraslele şi despre regulile stricte pe care le aveau la baza militară din Vicenza. Ambii trecuţi de 30 de ani, cu o fetiţă de doi anişori şi un băieţel de câteva luni, americanii regretau că plecaseră din ţara lor. Nu vorbeau decât cu colegii din bază şi erau refractari la tot ce însemna în ochii lor Italia. Nu se descurcau nici să îşi cumpere un pachet de gumă din magazin şi nu ieşeau din casă decât pentru a plimba copiii în împrejurimi. Singurul cuvânt pe care îl învăţaseră era ciao. Am discutat despre situaţia lor, dar şi a românilor plecaţi peste hotare. Cunoşteam şi noi oameni care au plecat din România şi nu s-au putut acomoda, care nu şi-au dorit să cunoască şi să înţeleagă poporul în sânul căruia îşi doreau să trăiască.

Cu siguranţă spun că a fost cea mai plăcută şi mai scurtă călătorie pe care am făcut-o vreodată cu avionul, mai ales că şi însoţitoarele de bord au fost foarte drăguţe cu copilul, iar voiajul s-a încheiat fără peripeţii, în conditii optime. Timpul a zburat parcă prea repede, am ajuns la destinaţie şi Tania tot nu terminase de vorbit.