Era una dintre cele mai vorbăreţe şi plăcute persoane din câte am cunoscut vreodată. De profesie inginer, Tania a ales să lucreze ca bonă în Italia, pentru o familie de americani.
Ne-am cunoscut pe când mă întorceam din vacanţa pe care am petrecut-o cu băiatul meu în Italia. Cumpărasem în ultima clipă bilete, la un preţ foarte avantajos, folosind un formular de căutare simplu, prin care puteam compara imediat tarifele şi cele mai bune variante spre destinatie. În Bucureşti mă aştepta o prietenă cu maşina, eram obosită şi aş fi vrut să dorm puţin. Nici măcar nu decolase avionul companiei Blue Air când Tania a început să vorbească, făcându-mă să uit de somn. Atunci când făcea pauze pentru a respira, admiram încântate covorul de nori pufoşi, ne uitam la pozele celor doi copii pe care îi avea şi ne studiam vecinii, încercând să ghicim ce naţionalitate aveau.
Mi-a povestit despre obiceiurile americanilor la care lucra, despre felul în care îşi creşteau odraslele şi despre regulile stricte pe care le aveau la baza militară din Vicenza. Ambii trecuţi de 30 de ani, cu o fetiţă de doi anişori şi un băieţel de câteva luni, americanii regretau că plecaseră din ţara lor. Nu vorbeau decât cu colegii din bază şi erau refractari la tot ce însemna în ochii lor Italia. Nu se descurcau nici să îşi cumpere un pachet de gumă din magazin şi nu ieşeau din casă decât pentru a plimba copiii în împrejurimi. Singurul cuvânt pe care îl învăţaseră era ciao. Am discutat despre situaţia lor, dar şi a românilor plecaţi peste hotare. Cunoşteam şi noi oameni care au plecat din România şi nu s-au putut acomoda, care nu şi-au dorit să cunoască şi să înţeleagă poporul în sânul căruia îşi doreau să trăiască.
Cu siguranţă spun că a fost cea mai plăcută şi mai scurtă călătorie pe care am făcut-o vreodată cu avionul, mai ales că şi însoţitoarele de bord au fost foarte drăguţe cu copilul, iar voiajul s-a încheiat fără peripeţii, în conditii optime. Timpul a zburat parcă prea repede, am ajuns la destinaţie şi Tania tot nu terminase de vorbit.
Eu una dacă m-aş muta în altă ţară, chiar şi temporar, m-aş strădui să fac cunoştinţă cât mai mult cu cultura, obiceiurile, bucătăria locală. Ce rost are să te muţi undeva şi să-ţi doreşti tot timpul să nu fii acolo, să stai izolat doar cu nemulţumirile tale?
Foarte interesanta povestea. Eu vad in SUA zi de zi familii care locuiesc aici de ani de zile, dar nu fac niciun efort sa se integreze. Nu mi-as fi inchipuit ca si americanii fac la fel pe unde se duc. Multe familii hispanice… sotii lucreaza, ele stau acasa si nu vorbesc o boaba de engleza. Le vezi pe la medic, cu copilul dupa ei, pe post de translator. Sunt si romani, de altfel, care nu vorbesc engleza, si nu ii intereseaza sa se integreze, prefera sa traiasca in lumea lor. Mie mi-e greu sa inteleg. Cred ca primul lucru pe care l-as face e sa invat limba, nu pot sa mi imaginez cum e sa nu te poti intelege cu cei din jur….
Întotdeauna timpul trece mult mai repede atunci când faci ceva cu plăcere, ceva ce te ţine 100% conectat.
Vorbind de adaptati si de neadaptati, Alina Nedelea, cea despre care am scris pe pe blog, imi spunea ca nu s-ar mai intoarce in Romania, in primul rand pentru ca in Italia se simte mult mai acasa decat… acasa.
Trebuie sa citesc si eu cartea ei. Neaparat. Sa stii ca prin blogosfera parerile sunt impartite cand vine vorba despre Alina si cartea ei, iar asta ma face cu atat mai curioasa.
Interesant titlul ! :P
Se pare ca timpul a zburat mai repede decat avionul :(
si mie imi place sa palavragesc :)
Ajustarea la cultura tarii in care locuiesti este fundamentala, pentru a te putea adapta. Refuzul sau incapacitatea de a face asta iti va face sederea un chin. Am cunoscut si adaptati si neadaptati, sincer, n-as vrea sa fiu in pielea unui neadaptat, este cumplit sa nu te simti ca acasa acolo unde locuiesti.
Sunt persoane care chiar nu se pot adapta la un stil de viata nou , la un oras nou, la o limba noua … pentru toti cred ca este greu sa ne parasim meleagurile dar cred ca este absolut terifiant sa ajungi intr-o tara straina si sa te inchizi in casa, in tine ..
Unii nici nu încearcă. De lene sau din puținătatea minții.
Am un prieten care locuiește într-un orășel din Italia. Îmi povestea că numai acolo sunt sute de români care, trăind în comunitatea românească și muncind în echipe de români, n-au învățat italienește nici cât negru de sub unghie, deși trăiesc acolo de atâția ani. Nici măcar cu mâncarea lor nu s-au obișnuit, drept pentru care s-a înființat un magazin alimentar românesc de unde își cumpără produse aduse din țară, a căror calitate e de multe ori sub cea a celor găsite în celelalte magazine, dar care le amintește de România.
Cred ca sunt una din persoanele ce se pot adapta usor la orice sedere.Sunt fan excursii si inainte de a pleca undeva , imi fac o mica autoeducatie , in sensul ca citesc cate ceva despre obiceiul locurilor pe unde urmeaza sa ma preumblu.Macar putin.Recunosc , am fost in putine tari si am stat destul de putina vreme pe acolo , ca sa am vreme sa stiu daca as putea locui sau nu acolo .dar in general vorbind , ma adaptez destu de usor.
Iar cand ai o calatorie de facut si un partener asa “spumos” , timpul chiar zboara. :D
Nu stiu ce sa zic despre adaptarea in alta tara. Nu-i pot invinovati pe cei care se izoleaza, pt ca totusi e un mediu strain pe care l-ai ales ca sa poti supravietui. Si in Romania sunt atatea minoritati care inca plang dupa tarile materne pe care le-au parasit de nevoie.
Si eu am venit cu avionul acasa din Londra..Si am avut norocul ca langa mine sa stea o fata din Baia Mare..Intamplator…Pana in Cluj am povestit tot drumul..Nici nu am bagat de seama cum au trecut 2 ore de zbor..
Cunosc si eu cativa oameni care au plecat si s-au stabilit in alta tara si nu au reusit sa se acomodeze din cauza lipsei prietenilor. Erau obisnuiti cu o viata sociala activa aici in RO , iar acolo lucrurile sunt mai linistite. In schimb acolo nivelul de viata li s-a schimbat in mult mai bine..Sunt avantaje si dezavantaje. Daca ar fi sa ma mut, as incerca sa intru in contact cu tot ce tine de tara respectiva, macar sa vad daca imi place sau nu ..
nici n-aș încerca să plec
Inainte de toate, imi permit sa bag un “la multi ani!” avand in vedere faptul ca eu abia acu imi … revin…
In ceea ce priveste adaptarea la conditiile de viata dintr-o tara straina nu pot sa nu ma gandesc la propria-mi sora care locuieste de ceva vreme in Franta si nici acum nu poate spune cu toata inima ca s-a acomodat. Personal, nu stiu cat de repede m-as acomoda eu intr-o alta tara sau daca as putea pur si simplu sa locuiesc intr-o alta tara. Oricum o fi ea, Romania, zau de nu mi s-a facut dor de fiecare data cand am plecat inafara…
Andera!!! Unde ai umblat, copila? Stii de cate ori am trecut pe la tine, sperand ca ai revenit?
La multi ani!!!
Hihi! Am revenit… Cu greu, dar am revenit. De umblat am tot umblat, dar tot acasa e mai bine. :D
Cand te apuci de povestit pierzi notiunea timpului. Cat despre Italia, sincer nu stiu ce sa spun. Un amic a plecat impreuna cu familia din diverse motive la varsta de 16 ani, iar anul trecut imediat dupa ce a implinit 21 de ani s’a intors in Romania pentru ca nu i’a placut nici macar o clipa sa stea acolo si desi a fost la scoala acolo nu cunoaste bine limba, intelege, dar nu poate sa o vorbeasca, nu a vrut sa invete, iar putinele lucruri pe care le poate spune fluent refuza sa le pronunte…In schimb afirma ca este placut sa mergi in Italia doar pentru cateva zile, maxim o saptamana in care sa vizitezi locurile
Cred ca e greu pt un copil de imigrant generatia 1 oriunde, mai ales daca e sarit deja de primele clase scolare…la 11-17 ani e ff important pt oricine sa se simta primit si asimilat de grupul de nou colegi, sa vada ca se aseamana cat de cat cu ei si ca nu se simte pe dinafara, sa faca parte dintr-un grup oarecare de copii de varsta lui, dar in acelasi timp sa isi dezvolte si o identitate proprie de individ pe care sa se poata baza el insusi ca il reprezinta bine pe cine e el si cine va deveni el, si tot la varstele astea copii sunt deja pe grupulete si bisericute peste tot si sunt si mai duri fata de altii mai “noi” sau care par mai altfel, chiar si cu un accent sau o pereche de pantofi mai altfel decat altii. Adica tine si de mediu dar si de varsta copilului, cred.
Pai in general americanii tind sa congregheze in grupurile lor proprii, mai ales cei care se duc sa lucreze pt o companie propriu-zisa americana in strainatate, nu numai una guvernamentala, ci chiar si particulara. In cazul celor care lucreaza pt privati, zau, cred ca intr-o anumita masura e legat si de asigurarea impotriva unor accidente, pt ca pot in mod real sa primeasca instructiuni clare despre riscul “aventurilor” in afara bazei sau compound-ului propriu si cel al serviciului pe baza de risc propriu…asta desigur mai mult valabil pt alte tari decat cele UE, dar chiar si posibil pe UE acum cu demonstratii de strada sau cine stie ce nelinisti sociale.
Insa NU toti lucratorii americanii in strainatate sunt asa retrasi ei intre ei, in special cei care au fost ei insisi copii de militari sau lucratori americani in diverse locuri, care au avut experienta de mici de a se muta de colo colo la nivel international, nu doar intern national, (ca intern national sunt mai multi care se muta), dar asa statistic nu sunt multi americani din astia care sa fi mers cand erau copii chiar la diverse scoli din mai multe alte tari, adica sa se amestece cu populatii generale chiar diferite + in mod repetat, etc.
In mod cat se poate de real cultura populatiei americane este chiar destul de conservatoare, nu este prea aventuroasa, in sens sa fie curioasa sa calatoreasca prea mult sa cunosca alte culturi din afara celei proprii. Nu trebuie uitat ca America este totusi un continent cu o populatie cu o oarecare mentalitate majoritar rurala si chiar destul de omogena/omogenizata in gandire comun “americana” de-a lungul a 4 sau chiar precis mai multe de generatii de posibili imigranti de mai demult de din alte parti, adica chiar populatia in sine nu e de loc asa ca la NY sau San Francisco asa peste tot…plus si cei din NY sau SF sunt bucurosi ca macar au ajuns acolo, si se pot bucura mai simplu de diverse culturi chiar la ei acasa si mai usor decat sa te cari cu calabalacul prin aeropoarte si sa nu ai acces la magazine deschise 24h/24.
Si nu e o chestie neaparat de educatie calitativ neaparat mai proasta, ca acest fel de non-interes catre alte culturi chiar ca depinde de la om la om, si apare chiar si la oameni super-educati si la non-educati, e o chestie asa de asimilare in cultura americana, care este real inclinata mai mult catre ea insasi, si chiar nu e de loc expansionista decat asa ff ff vag mai de mult la nivel de calatorit de la est catre vest si poate cateva aspiratii de aventuri educative si turistice mai mult la tineri, la unii minoritari, dar in general lumea “americana” chiar e destul de rurala si chiar parohiala…desi si acest lucru a fost promovat intern la nivel de radio-TV de-a lungul sec 20 destul de puternic.
E doar asa o observatie desigur tot mai mult de suprafata din partea mea.
adaptarea este intotdeauna dificila si daca nu ai suficienta determinare si putere nu poti face fata…
Ce mă supără cel mai rău e faptul că acasă, în România, nu avem ce ne dorim, adică o slujbă normală într-o țară normală, fără să fim nevoiți să plecăm de aici pentru o viață mai bună.
In cei 60 de ani de …intamplari am vorbit doar cu doi cetateni americani; de fapt nici n-am prea vorbit…Primul a fost un pensionar din armata SUA, venit in ultima lui vizita in satul meu natal satmarean; eram in clasele primare; Americanu’ a fotografiat sute de persoane; am si acum poza: este prima mea fotografie…
A doua mea intalnire cu un american a fost in urma cu vreo doi ani, cand a venit fiica-mea in Romania; nepotul avea doi ani si nu era clar in ce limba incearca sa vorbeasca…
as putea sa reiau ce a spus Silavara cald referitor la romanii din Italia si sa schimb Italia cu Belgia. cunosc o groaza de romani care sunt la munca aici, nu vb o boaba de franceza, nu au avut curiozitatea sa se plimbe nici macar prin Bruxelles si injura de mama focului tara asta nenorocita si pe belgieni.
tin minte ca in primele luni pe aici am incercat sa evit romanii tocmai pentru a fi obligata sa vorbesc franceza si mi se spunea ca sunt snoaba. la fel si cand am spus ca prefer sa citesc cartile in limba lor originala, desi e mai dificil la inceput…
am calcat de 2 ori in magazinul romanesc, desi e aproape de casa mea, si numai cand am vazut raftul cu CD-uri cu manele mi s-a zbarlit parul.
si mai cunosc romani care mi-au spus ca se duc acolo pentru a cumpara bere, ca aia romaneasca nu se compara cu asta belgiana. asta in conditiile in care bergenbierul nostru e jupilerul de aici (aceeasi reteta, acelasi producator). si in aceleasi conditii in care in Belgia gasesti sute de feluri de bere.
(nu-i judec, nu ma deranjeaza cum gandesc, doar am expus faptele. :D)
Nu stiu de unde a aparut ideea ca cineva trebuie neaparat sa se “integreze” intr-o cultura straina adoptiva. Mai ales daca sta putin sau doar in interes de munca. Mie mi se pare o chestie optionala. Asa cum exista cartiere chinezesti, spaniolesti, evreiesti (unde lumea vorbeste, citeste, comunica si mananca national), de ce nu ar exista si romanesti? Nu te forteaza nimeni sa te integrezi in cultura tarii daca nu-ti place sau o dispretuiesti. Mai ales in cazul americanilor care nu se aflau acolo ca chiar isi doreau ci erau in interes de serviciu. Eu unul ii inteleg si i-as evita cu spor pe Italieni daca as fi fortat sa locuiesc acolo (numai fortat as accepta asa ceva). Fiindca ma enerveaza si ii dispretuiesc. In schimb n-am avut niciodata probleme de integrare in zone mai nordice. Nu mi se pare o chestie de rusine/lauda nici integrarea intr-o cultura straina, nici lipsa ei. Fiecare procedeaza cum se simte bine. Ce pot sa zic cu mana pe inima este ca vrei nu vrei, dupa o perioada suficienta de timp…esti integrat. Incepi sa preiei elemente ale natiei in care locuiesti.
Ca optiune personala eu unul sunt pro-integrare. Dar fiindca ma gandesc ca e mai comod si interesant asa pentru mine. In plus eu am si rezonat usor cu culturile locale unde a fost nevoie sa ma integrez. Poate Americanii aia nu rezonau deloc.
Cat despre doamna vorbareata din avion, eu ii urasc pe astia cu sete :)). Tipi care n-au altceva de facut decat sa se aseze langa tine si sa macane… Brrr.. Am arme minunate impotriva lor. Fiindca, ca si cu integrarea, nici socializarea nu e chestie obligatorie sau de lauda :D.
Am ajuns cam tarziu…dar daca mai spun ceva ar cam fi repetarea celor spuse de Vladimir. Imi plac doar uneori persoanele vorbarete. Nu stiu cum ar fi cu integrarea in alta cultura. Nu prea cred ca e usor sa te integrezi. Nici cei de acolo nu te primesc cu bratele deschise. In fond vii sa atentezi la locurile lor de munca…chiar daca sunt locuri de munca pe care ei de fapt le dispretuiesc. Americanii, mai ales din baze militare, nu socializeaza cu “bastinasii”. Ei si pe acasa pe la ei in bazele astea stau ca intr-o tabara. Ceva cu circuit inchis…care noua ni se pare straniu cumva desi cred ca nu este…