Pat cu sute de portocale

Şase copii crescuţi fără tatăl care murise în al doilea război mondial. Şase fraţi crescuţi cu greu într-un sat din judeţul Satu-Mare, la Terebeşti, un loc unde eu nu am călcat niciodată. Unul dintre aceşti şase fraţi a fost tatăl meu. Despre el am mai vorbit şi voi mai vorbi. Dar despre Traian nu am pomenit încă şi vreau să o fac, pentru că a fost unchiul pe care l-am iubit cel mai mult.

A murit acum vreo 15 ani, dar nu ştiu cu exactitate când, pentru că nu m-a anunţat nimeni. Nici nu prea avea cine, pentru că era divorţat, una dintre fete, Olimpia, este plecată de 20 de ani în America, iar despre celelalte două verişoare nu ştiu nimic, după cum nici ele nu ştiu pe unde sunt eu.

Traian. Sărbătorile copilăriei mele începeau cu acest nume, cu acest OM, cu fratele mai mic al tatălui meu. Avea un ARO verde, cu care venea din Satu-Mare până în Ploieşti, doar ca să ne umple balconul de lădiţe cu căpşuni sau caise, doar pentru a ne aduce o valiză de Delikat, care pe atunci nu se găsea nicăieri în zona noastră. La sfârşit de an îl aducea pe măria-sa porcul, gata preparat după datina ardelenească, cu slană, cârnaţi şi tobă în sânge, cu multă carne afumată bine…

Dacă pe unchiul Loţi mi-l amintesc ca fiind unchiul cu făina, pe Traian îl revăd râzând la capul patului în care mă zvârcoleam în somn, încercând să scap de cocoloaşele pe care dormeam. Îmi umpluse patul cu portocale, dormeam pe sute de portocale, pe vremea lui Ceauşescu, când alţii nu vedeau nici coji de portocale.

După ce a divorţat de Iulica, când două dintre fete erau deja mari, iar cea mică stătea la mamă, Traian s-a mutat la noi, în Ploieşti. Aşa l-am cunoscut mai bine, aşa i-am apreciat dărnicia exagerată, aşa l-am văzut râzând mereu, glumind tot timpul. Nu se plictisea niciodată de joacă, de jocuri, de plimbări şi de şotii.

O singură dată l-am văzut nervos, când s-a certat cu tata. Aveau ei o mătuşă stabilită în America, mătuşa Rakolta, care tot insista să mergem toţi acolo. Tatăl meu îşi făcuse un rost aici, lucra în cadrul armatei, deci clar nu putea să plece. Dar Traian era liber şi tata nu îi dădea voie, pentru că risca să îşi piardă serviciul. De dragul lui, de dragul nostru, Traian a rămas în ţară până la revoluţie. Apoi a plecat.

S-a întors când aveam 21 de ani. M-am dus la Carei, unde se stabilise. O lună de zile am stat alături de el, am vorbit mult, mi-a umplut o geantă de voiaj cu cadouri, ne-am distrat râzând de toate nimicurile, s-a certat cu vânzătoarele care nu îmi dădeau ţigări pentru că nu ştiam să le cer în ungureşte… :))

Nu l-am mai văzut de atunci, nu am fost la înmormântarea lui, nu ştiu nimic de scumpa mea Lia, nici de Lenuţa, iar pe Adriana, cea mai mică dintre fetele lui, nu am văzut-o decât în poze. Recitesc ceea ce am scris şi îmi dau seama că nu l-am descris destul de bine, nu am spus cât de mult l-am iubit.

Dar nu îl voi uita nicicând.