Pași pe asfaltul vieții: O călătorie plină de neprevăzut și invățăminte prețioase

Pași pe asfaltul vieții: O călătorie plină de neprevăzut și invățăminte prețioase

Paşii, călăuziţi de lumina lunii, m-au purtat pe diverse drumuri, unele mai dificile, altele pavate cu intenţii bune cu pietre şlefuite. Am rătăcit pe drumul vieţii mult timp, căutând poteca potrivită, cea care să mă ajute să urc spre locul la care visasem dintotdeauna. Când nici nu mă mai aşteptam, mi-a apărut sub ochi ea – frumoasă, asfaltată, aglomerată. Dacă braţele mele ar fi fost destul de lungi, aş fi îmbrăţişat-o strâns, într-un acces de sinceritate şi dragoste absolută, necondiţionată.

Poteca mea, deşi nu era de aur, îmi oferea tot ce îmi dorisem vreodată, tot ce îmi imaginasem că aş putea atinge cu răsuflarea-mi timidă. În ochi îmi străluceau diamante de fericire, în suflet îmi creştea, roz şi parfumat, un mare balon de săpun. Cum s-a spart veţi afla în zilele următoare, când voi publica pe doaronline continuarea.

Dar asta nu m-a descurajat. Am strâns bucăţi din balonul de săpun spart și le-am așezat cu grijă în buzunarele vieții mele. Știam că frumusețea asfaltului poate fi înșelătoare, că aglomerația ascunde uneori singurătatea, dar m-am aventurat pe această cale cu inima plină de curaj și speranță.

Pe măsură ce pășeam pe trotuarul luminat de beculețe sclipitoare, am întâlnit fețe noi, zâmbete străine și priviri curioase. Îmi aduceam aminte de nopțile în care lunile mi-au fost singurele confidențe și de drumurile pustii pe care mi le-am ales în tăcere. Acum, străzile aglomerate îmi șopteau povești vesele și triste, într-un cor urban de zgomote și pași grăbiți.

Fiecare claxon suna ca o notă muzicală în simfonia vieții citadine, iar clădirile înalte păreau a fi povești nespuse, așteptând să fie descifrate. În mijlocul tumultului urban, am descoperit liniștea în ochii străini care-mi căutau privirea, în gesturile oamenilor grăbiți care se ajutau reciproc fără să ceară, în muzica mașinilor și a vocii umane amestecate într-o armonie neașteptată.

În timp ce înaintam pe asfaltul din vâltoarea orașului, am simțit cum poteca mea se ramifica în noi direcții. Nu mai eram doar un călător solitar, ci parte dintr-o călătorie colectivă, unde fiecare pas făcut de mine avea reverberații în pașii celor din jur. În loc să mă pierd în pustietatea gândurilor, am găsit un labirint viu, plin de oameni și oportunități.

Cu fiecare ocazie ratată și fiecare reușită, am învățat că asfaltul vieții nu este mereu lin și că pietrele șlefuite pot fi lecții prețioase. Am renunțat să îmbrățișez cu forță strada aglomerată, acceptând că frumusețea călătoriei constă în căutarea și adaptarea la fiecare viraj, în loc să mă agăț de iluzia unei linii drepte și asfaltate până la infinit.

Așa că, în lumina strălucitoare a lunii, am continuat să merg pe drumul meu, conștienta că viața este o călătorie complexă, plină de neprevăzut și de surprize, iar adevărata bogăție constă în modul în care abraziunile asfaltului contribuie la șlefuirea sufletului tău.

Pași pe asfaltul vieții: O călătorie plină de neprevăzut și invățăminte prețioase

Spune-mi despre poteca ta. Despre ceea ce ai visat candva, despre cate s-au implinit. Daca ai destul curaj, spune-mi mai degraba despre cele neimplinite, despre ceea ce ai visat si nu s-a realizat. Acolo e adevarata poezie, acolo dorul de cuvinte si trairi se transforma si ne aminteste ca suntem umani, ca suferinta nu ne este straina, dar ne poate zeifica, ne intareste si ne face sa devenim ceea e nici nu am visat vreodata. Eu am tot spus despre ale mele pe blog. Cand ai timp, citeste. Vei gasi multe comori pe aici, unele adanc ingropate in uitare, insa cu atat mai valoroase.

Nu voi pune link spre nici un text de acest fel. Cine vrea sa le descopere, o va face oricum. Cine nu, nu pierde nimic, caci nu poti regreta chestii pe care nici nu ti le-ai imaginat vreodata.

Mie mi-a placut mult poza din acest articol si ea m-a inspirat sa scriu in acest fel. Mi se intampla deseori…