Trezit mult prea devreme din hibernare, eroul se vede nevoit să aleagă între două rele: să își trăiască întreaga viață singur pe nava care se îndreaptă către o planetă aflată la 120 de ani distanță de Pământ sau să o trezească din hibernare pe femeia de care s-a îndrăgostit, pentru a petrece împreună toți anii care le rămân de trăit, chiar știind că acest gest o condamnă la un trai pe care ea nu l-a imaginat și nu l-a dorit. Frământările eroului durează câteva luni, timp suficient pentru ca soțul meu să mă privească și să mă întrebe ce aș fi ales. Știu deja răspunsul.

Viața trăită într-o singurătate deplină, chiar având toate condițiile necesare supraviețuirii și o mulțime de posibilități de distracție, nu poate fi numită viață. Omul este o ființă care are nevoie să socializeze. O ființă egoistă care, mai devreme sau mai târziu, va alege să-i fie bine, chiar dacă asta poate însemna, cel puțin la prima vedere, să facă unui alt om rău. Nu generalizez. Mă refer strict la omul care sunt eu.

E foarte greu, dacă nu cumva imposibil, să îți dai seama cum ai reacționa într-o situație limită, mai ales când respectiva situație o întâlnești într-un film sf. Pot doar să îmi imaginez că, trezită prea devreme din hibernare, oricâte mustrări de conștiință aș fi avut și oricât aș fi încercat să rămân curată moral, până la urmă tot aș fi cedat psihic și aș fi trezit măcar unul dintre cei 5000 de oameni care dormeau un somn de 120 de ani la un pas de mine.

Voi cum credeți că ați fi procedat? Ce ați fi ales?

PS: Filmul la care fac referire este Passengers (Pasagerii).