Cunoşti acea senzaţie de regret, cauzată de lipsa totală a spontaneităţii dintr-un moment anume? L-ai ratat şi nu mai poţi întoarce timpul înapoi, să dai o replică inteligentă. Nu ţi-a trecut nimic isteţ prin gând atunci, dar mai târziu, când te-ai calmat, ideile au venit buluc. Ai fi putut spune asta, sau asta, sau asta… Nu ai spus şi acum este prea târziu. Eu sunt maestră în acest domeniu. Ratez moment după moment şi rămân cu regretul, cu umilinţa de a nu fi găsit cu promptitudine o replică potrivită. În aceste situaţii, mai târziu înseamnă prea târziu.

Însă niciodată nu este prea târziu să te amuzi pe seama ofiţerilor germani din lagărele de concentrare naziste, să îi ridiculizezi, să ai pentru o clipă senzaţia că au fost umiliţi maxim. Ernest Hemingway spunea, în prefaţa cărţii Sărbătoarea de neuitat, că “cititorul are latitudinea să considere această carte drept o ficţiune. Dar e totdeuna posibil ca o plăsmuire a imaginaţiei să arunce o lumină nouă asupra anumitor fapte autentice”. Asta am simţit ieri, urmărind un mic fragment din filmul Parola: Curaj (1962, regia Andrew L. Stone, cu Dirk Bogarde în rolul sergentului major Charles Coward).

 

Parola Curaj

Adunaţi pe platou într-un lagăr german, cu puştile îndreptate spre ei, prizonierii englezi află cu groază că vor fi pedepsiţi exemplar, ca răspuns la acţiunile armatei britanice. Moartea unor soldaţi nazişti, găsiţi cu mâinile legate la spate, împuşcati în cap, era musai să fie răzbunată. Pedeapsa? “De la ora 9 dimineaţa la ora 9 seara, soldaţii englezi vor sta cu mâinile legate la spate”. Imaginează-ţi o mare de prizonieri cu mâinile legate, stând la o coadă interminabilă spre budă şi ofiţeri germani dezlegând şi legând sforile, pentru ca englezii să îşi poată face nevoile. Imaginează-ţi prizonierii britanici ieşind de la budă şi aşezându-se la coadă, iar şi iar, spre disperarea nemţilor. Dacă reuşeşti să vezi tabloul, eşti convins deja că vorbesc despre o comedie ce merită urmarită, în ciuda faptului că filmul este atât de vechi.