Eşarfa cu care fusesem legată la ochi începea să mă apese. Nu dureros, ci doar cât să îmi amintesc că îmi acoperea vederea. Sesizam arome noi, necunoscute, dar nu puteam vedea de unde vin. Sub eşarfa mătăsoasă am strâns ochii şi am lăsat celelalte simţuri să “vadă” şi să îmi spună ce parfum mă învăluia. Am respirat vânt timid de primăvară şi busuiocul abia răsărit mi s-a strecurat în păr, a tinereţe.
Cu urechea la pândă, am lăsat vântul cald al verii să se facă vârtej în jurul meu, precum o piersică rotundă ce se rostogoleşte pe pământ, coaptă şi zemoasă. A portocale amare îmi mirosea pielea când vântul nărăvaş de toamnă m-a lăsat să îl gust, în timp ce stăteam întinsă pe un strat de gălbenele. Am întins mâna să-l pipăi şi vântul aspru al iernii mi s-a cuibărit în palmă, dornic să îmi cânte o poveste, povestea lui, a noastră, a lumii.
Mi-e foame să muşc din carnea omului bun, a celui încă sensibil la frumos, a celui ce mă poate domoli. Mi-e foame de viaţă palpitând a emoţii, a sinceritate şi prietenie. Mi-e foame să-i strig omului să umble golaş, să lase pielea curată pentru atingerea mea viforoasă, mi-e foame să vă spun că eu nu rănesc decât acolo unde-mi miroase a invidie, a răutate, a minciună. Mi-e foame să fiu mereu tânăr, zefir curat de primăvară, învăluind în parfumul său minţi fragede, nepervertite. Mi-e foame de parfumul verde al inocenţei, al bunului simţ, al onestităţii. Mi-e foame să vă spun că invidia nu face casă bună cu prietenia. Mi-e foame de oameni ce încă sunt oameni!
Ce parfum porţi tu, vântule? A ce miroase răsuflarea ta?
Şi vântul mi-a răspuns şoptit, catifelat: parfumul meu este atemporal, pe veci apreciat de-ntreaga fire simţitoare, iar răsuflarea îmi miroase a dragoste de viaţă, a lămâi acrişoare, a gingaşe frezii, a senzuală iasomie, a şi mai senzualul mosc, a lemn de santal şi ambră, a iubire necondiţionată, a valuri înspumate şi munţi falnici, a zbor de pescăruş, a plâns de vioară, a mult verde crud, a oameni ce încă mai cred în frumos, a oameni ce încă sunt oameni.
Am vrut să îl eliberez din palma-mi, şi vântul m-a mângâiat cu vocea lui Pittiş:
Vânare de vânt
Câte drumuri un om ar avea de făcut,
Până ei să-l considere OM?
Câte mări pescăruşii mai au de văzut,
Pân-ajung pe nisip pentru somn?
Câte bombe vor mai sfârteca vieţi întregi,
Pân’ să le interzicem pe veci?
RĂSPUNSUL, PRIETENI, E VÂNARE DE VÂNT,
RĂSPUNSU-I VÂNARE DE VÂNT.
Câţi ani poate-un munte în lume trăi,
Până marea să-l spele-ntr-o zi?
Şi câţi ani şi oamenii pot vieţui,
Până liberi permis li-i a fi?
De câte ori omul vede un rău
Şi tace-ntorcând capul său…
RĂSPUNSUL, PRIETENI, E VÂNARE DE VÂNT,
RĂSPUNSU-I VÂNARE DE VÂNT.
De câte ori omul în sus va privi,
Până cerul să-l vadă deajuns?
Câte multe urechi necesare îi sunt,
Ca s-audă al lumilor plâns?
Câţi mai au de murit ca s-aflăm în sfârşit,
Că oameni prea mulţi au murït?
RĂSPUNSUL, PRIETENI, E VÂNARE DE VÂNT,
RĂSPUNSU-I VÂNARE DE VÂNT.
Am dezlegat eşarfa imaginară de la ochi. În faţa mea, pe toaleta din lemn de trandafir, zâmbea atoateştiutor bătrânul veşnic tânăr… Vent Vert, de la Pierre Balmain…
Poveste scrisă pe tema Parfumul vântului…
“vântul aspru al iernii mi s-a cuibărit în palmă, dornic să îmi cânte o poveste, povestea lui, a noastră, a lumii”, pana am citit aici, de vantul iernii mi-era teama.O poveste frumoasa, iar versurile lui Pittis le-am recitit cu drag.
Eu l-am vazut ca pe un prieten, probabil influentata de un eveniment ce m-a marcat saptamana aceasta.
Iti multumesc frumos, Gabi!
Preafrumos parfum de vară-primăvară, de aspră iarnă sau amăruie toamnă, de foame de mai bine, de suflet curat, de bine și frumos, îmi pare că zboară pe-aici, cu mireasmă de tânără iarbă și speranță verde. Măiastră scriitură de gânduri sublime, puse-n condei parfumat de tine, Vienela! Vântul poartă parfum de poveste azi și mâine, iar tema aleasă de tine e una din cele mai divin parfumate. Și mie mi-a fost dor de vocea lui Pittiș…Mulțumesc!
Cand am ales parfumul vantului, nici prin cap nu imi trecea ca imi va face o asa mare placere sa scriu. In parte pentru ca vantul poate purta orice e aroma isi doreste, in parte pentru ca imi era un dor teribil de povestile noastre parfumate.
Iti multumesc si eu, Mirela!
te ai dezgolit in scrierea asta, ai sta impotriva vantului, asa cum o faci de obicei. cu forta pe care o emani nici vantul iernii nu te doboara. vantul poarta parfumuri ascunse, şirete, schimbătoare. dar tu le recunosti si le stapanesti.
Vavaly, cred ca acest comentariu ar merita sa fie inramat, sa imi aduca aminte de ceea ce a fost si de ceea ce sunt… Te pup!
In textul tau vad atatea imagini…
Este magia vantului, Tina… :)
un text parrfumat cu emotii
Cineva m-a numit cândva „fată verde cu părul pădure”, exact ca în cântec. La asta m-a dus gândul trecând pe aici. :-)
Am lasat sa citesc povestea ta tocmai ultima …. Ca sa am timp sa ma obisnuiesc cu ceea ce va veni. Si am facut bine. Cred ca acuma e a doua sau a treia oara cand citesc textul si mi se pare mult mai mult decat o simpla povestire, care, cu toata forta ei de aducere aminte, nu e la fel de puternica ca atunci cand dezgolesti o parte din tine. Ai un har al cuvintelor, Vienela, de ma lasa tremurand.
Ne este tare dor de Pittis, asta ca sa ne referim la OAMENI!! Cu el am crescut, de glasul lui m-am bucurat si acest remember e tare bine venit in prag de Sarbatori!!