Duminicile friguroase, cu vânt usturător şi ceaţă deasă trezesc în inima mea doruri ascunse, despre care cu greu mă hotărăsc să le vorbesc altora. Cobor  amorţită din căldura patului şi somnoroasă încă, îmi târăsc cu greu picioarele spre bucătăria unde geamul rămâne noapte de noapte întredeschis.

Mă izbeşte o senzaţie de rece, simt cum mă învăluie un miros cunoscut, dar pe care nu ştiu cu ce să îl asociez. Este mirosul străzii care doarme, al plantelor care îşi pierd vigoarea toamna, un miros de reavăn, îmbinat cu dorul neostoit faţă de o anumită perioadă a vieţii mele, faţă de o persoană care a fost parte importantă din viaţa mea.

Abia când aprind prima ţigare dau amintirile năvală. Somnul fuge instantaneu, iar eu mă trezesc dorindu-mi să fiu din nou copil, să intru tremurând în bucătărie, să trag puternic în piept aerul rece, împovărat de fumul parfumat al ţigărilor fine cu care se delecta dimineaţa. Revăd clipele în care mă acoperea cu un halat călduros, mă strângea la piept cu vigoare şi mă întreba cu vocea puţin răguşită dacă am dormit bine, dacă am visat frumos.

Îi simt în nări mirosul obrazului proaspăt bărbierit, în care deja a pătruns fumul primei ţigări. Îi simt răsuflarea, îi văd ochii negri pătrunzători, am senzaţia că mâinile lui noduroase încă mai sunt pe mijlocelul meu subţire, de copil  şi îl aud făcând planuri pentru duminica ce abia începe. Îl aştept să îşi bea cafeaua, îmi beau şi eu ceaiul, după care pregătim sculele. Pentru astăzi am decis să ne jucăm cu nişte bucăţele de lemn.

Pentru că are talent, pentru că mâna lui ştie exact ce şi cum să deseneze, eu mă ocup de vârfurile de metal ascuţit, le înroşesc bine în foc. Mă învaţă pirogravura, îmi explică pas cu pas cât trebuie ţinut fierul la flacără, cum trebuie atins lemnul direct peste urmele trasate cu creionul.

Aud suferinţa lemnului care sfârâie când este atins de vârful incandescent, simt mirosul de ars şi am impresia că în bucătărie s-a încălzit. Sporovăim veseli, iar în pauzele pe care le luăm îmi cântă melodii învăţate în copilăria lui îndepărtată, din satul pe care nu l-a văzut de o viaţă.

Ne privim în ochi, mândri de munca noastră. Îsi mai aprinde o ţigare. Suntem învăluiţi de fum, mirosim a fum, gândurile ne plutesc ca într-o ceaţă parfumată, cu arome de tutun şi brad, de iubire necondiţionată şi încredere deplină.

Această dimineaţă rece mi-a amintit de tine, de alte dimineţi, de demult, când totul era atât de frumos, atât de uşor. Fumul răspândit de prima ţigare a dimineţii mi te aduce înapoi, mă învăluie ca o negură şi îmi toarnă balsam peste sufletul sfâşiat de plâns.

Mi-e dor de tine, TATĂ!