Deschide ușa casei și vuietul viscolului acoperă imediat orice alt zgomot. Zăpada aruncată de vânt o face să pună mâna la ochi, în încercarea de a se proteja. Se dezechilibrează și alunecă pe gheața formată la
colțul nordic al casei. Întinde mâna, încercând să se țină de zid. Cimentul ieșit în relief îi taie fără milă pielea deja înghețată, dar sângele refuză să curgă. Bătrâna înaintează șovăielnic, sprijinindu-se de pereții casei. Îi este frig, dar știe că trebuie să ajungă la beci, să scoată câteva murături, pe care să le mănânce cu jumările scoase de la untură.
Pentru el, pentru Trifon (Trif cel nebun), a pregătit deja o sită plină de mălai proaspăt adus de la moară. O va da de pomană Mariței, fata cea săracă din capătul satului. Poate așa, nebunul se va îndura anul acesta și nu va lăsa omizile să se înmulțească, să distrugă livada. Anul trecut a uitat de străvechiul obicei, trântită la pat de boala aia rea, și uite că Trifon, zeul omizilor și al celorlalți dăunători, a pedepsit-o. Nici un măr nu a rodit și ea nu a putut vinde nimic. S-a chinuit așa, cu puținii bani din pensie, că… ce altceva era să facă…

Dar astăzi, în prima zi a lui Făurar, a avut grijă să aprindă foc sub pomi, să stropească cu apă neîncepută (luată dis-de-dimineață din fântână și sfințită de preot) prin livadă și prin grădină. Mai incolo, când s-o mai domoli vijelia, va duce și sita de mălai. De-o vrea Trifon, și ăl-de-sus, anul acesta  omizile s-or mulțumi cu mălaiul și nu or mai mânca nimic din grădină sau din livadă. Mălaiul pus la uscat lângă sobă răspândește un parfum minunat pentru nările bătrânei. Miroase a porumb bine copt în câmp, a pământ rodnic, a ploaie de vară, a mâini asprite de vânt, de soare și de frunza zgrunțuroasă a porumbului.

Bătrâna oftează, cu gândul la februarie, luna lui Făurar, lună scurtă, dar tare grea, cu îngheț și dezgheț, capricioasă și răutăcioasă. Viscolul de astăzi îi spune bătrânei că primăvara va veni târziu și că vara va fi secetoasă. Poate că rugurile aprinse astăzi prin sat, pe sub pomi,  au fost prea mari, se gândește cu teamă bătrâna. Pe ea o învățase măicuța de mică să aprindă focul în livadă, dar nu să îl facă prea mare, ci numai cât să cheme soarele ce aduce căldura și lumina, ce coace porumbul și merele din livadă.

Mai oftează o dată, inspiră adânc, lăsându-se în voia parfumului bogat, răspândit de mălaiul pregătit pentru Trifon și se așază la masă. În urechi aude un cântecel de demult, pe care îl cântau țigănușii satului în prima zi a lui Făurar, pentru a alunga iarna cea rea… ”Ianuarie, fe-martie…”…

Poveste scrisă pe o temă aleasă de Matilda.