Cu fiecare oră ce trecea se simţea mai bătrână şi mai obosită, dar neverosimil de lucidă şi împăcată. Copila îi făcuse o promisiune, îşi ceruse mii de scuze pentru tot răul pe care i-l pricinuise şi pe care acum încerca să îl repare, îngrijind-o cu devotament.
Nu trecuse mult timp de atunci. Îsi amintea clar detaliile, îşi amintea cum fusese smulsă cu brutalitate de lângă fraţii ei viguroşi şi mereu zâmbitori, de lângă surorile ei delicate, de lângă mătuşa plăpândă, care abia mai răsufla în căldura amiezii. Rememora acea clipă de durere intensă, revedea sângele de culoarea laptelui care ţâşnise din tăietură şi se bucura că i se întâmplase ei şi nu altcuiva.
Fusese de la început puternică. Nici vântul aventurier, nici soarele arzător, nici ploaia torenţială nu reuşiseră să o îngenuncheze. Crescuse înaltă şi frumoasă, semeaţă şi energică. Îşi proteja surorile de razele scânteietoare ale soarelui, oferea picuri de rouă cristalină mătuşii bolnave.
Până în ziua când blonda copilă a zărit-o şi s-a repezit cu un ţipăt de bucurie să o rupă, ducând-o într-o casă rece, neprimitoare. Aici, în locul acesta straniu, unde soarele nu putea să o vadă, a simţit că îmbătrâneşte rapid, că nu mai are mult de trăit, că părul i-a albit şi faţa s-a umplut de riduri adânci.
Ştia că fata se va ţine de promisiune şi o va păstra într-un sicriu din lemn şi sticlă, pentru a-şi aminti întotdeauna că florile nu se simt bine în casă de om, ci pe câmp, în bătaia soarelui şi a vântului.
Ştia că nu va mai simţi nicicând mirosul pământului scăldat în rouă, că nu îşi va mai revedea familia, că somnul nu îi va mai fi tulburat de zumzet de insecte, că nu va mai simţi niciodată picioruşe reci de albine pe obrajii încinşi de soare. Câte doruri, câte regrete!
În această dimineaţă, când copiliţa s-a trezit, păpădia murise. Era îndoită peste vaza dintr-o dată prea mare şi fetei i-a fost milă să o lase singură în racla pe care o pregătise. A alergat în curte şi a jumulit la întâmplare alte două păpădii şi câteva frunze crestate, să îi ţină de urât veşnic globului pufos de care se ataşase şi pentru care acum vărsa lacrimi amare.
Am de gand sa imi comand cateva stickere de perete 3D, sa imi umplu casa de papadii care nu sufera, dar care aduc o nota de eleganta incaperilor casei.
Florile de păpădie, cu delicatețea și strălucirea lor aparte, reprezintă o minunată expresie a frumuseții naturii. Cu petalele lor subțiri și galbene, aceste flori aduc o notă de culoare și bucurie în peisajul nostru cotidian.
În timp ce mulți le pot considera buruieni, frumusețea papadiilor este incontestabilă atunci când le observi mai atent. Aceste flori sunt ca mici raze de soare ce străpung prin verdeața înverzită a câmpurilor și grădinilor. Cu petalele lor dispuse într-un aranjament similar unei corole delicate, papadiile emană o simplitate și eleganță deopotrivă.
Odată ce bate briza, semințele fine ale păpădiilor se răspândesc ușor în aer, ca niște micuți călători ai vântului. Acest aspect al ciclului lor de viață adaugă o notă poetică în povestea lor. Când ajungem să privim o păpădie în faza de puf, gata să zboare în vânt, suntem invitați să reflectăm asupra fragilității și efemerității frumuseții, dar și asupra posibilităților de transformare și renaștere.
În plus, păpădiile au fost adesea asociate cu simboluri precum speranța și dorințele ascunse. Imaginea clasică a suflatului asupra unui puf de păpădie, în timp ce faci un dorință, este un gest încărcat de semnificație și tradiție în multe culturi.
În concluzie, florile de păpădie ne amintesc că frumusețea poate fi găsită în cele mai neașteptate locuri și că ar trebui să avem grijă să privim dincolo de prima impresie. Aceste flori simple, dar grațioase, ne inspiră să ne conectăm cu natura și să apreciem frumusețea în toate formele ei, indiferent de cât de obișnuite sau neobișnuite ar putea părea.
Am plans cand am citit “Gandacelul” lui Elena Farago…am mai plans cand am citit “Caprioara” lui Emil Garleanu, de fapt as putea spune ca a fost povestirea care mi-a marcat copilaria… si am mai plans rau de tot la povestea aceea cu omul care si-a dus cainele batran in padure sa moara…
Da’ sa ajung sa lacrimez la povestea unei pa-pa-dii, dom’le?! Asta e prea de tot! Cred ca imbatranesc… sau o fi povestitoarea de vina?:)
Tu vii la mine sa plangi, eu la tine rad cu lacrimi… :))
Multumesc, Digodana.
Papadia, ca orice lucru viu de pe pamant, este prinsa intr-un ciclu al vietii si al mortii. Care, de fiecare data cand intervine omul, este dat – nefericit – peste cap.
Avem un talent inca neegalat de a distruge tot ce atingem.
hmm, ce lucru trist! dar stii, am senzatia ca oricum papadiile nu traiesc prea mult, vireaza rapid de la galbenul stralucitor la pufusor si gata, lasa locul alteia.
scrii tare frumos, imi plac povestile tale :*
Intr-adevar, papadia traieste putin. Mie mi se pare ca devine tot mai frumoasa, pe masura ce imbatraneste. ;)
Multumesc.
Trist, dar superb povestit. Mi-a placut foarte mult, m-a emotionat ..Unele lucruri ar trebui lasate asa cum sunt pentru a-si continua cursul.
Multumesc, Marmotica.
Multe lucruri ar trebui lasate asa cum sunt, dar se pot dezminti oamenii?
Ce spuneai la mine pe blog, ca nu poti sa scrii randuri intregi mai despre nimic?:) uite ca ai reusit sa faci ceva minunat doar vorbind despre o banala papadie:P imi face mare placere sa te citesc:)
Multumesc, Alex. Aici nu am scris despre nimic, ci despre o floricica. Deci subiect a existat. ;)
Nu imi plac papadiile, deci nu deplang soarta ei :)
Putea fi vorba depre oricare alta floare, despre orice altceva. :-P
Stiu eu o fata care aduna toate balariile si le aduce in casa ;) :)
Stii ca in afara de ceai se face salata de papadie? Ori din frunze, ori din tije?
Frumoasa poveste despre viata (si mai) scurta a papadiei! :)
O stiu si eu. Vad ca nu invata nimic din tragedia acestor plante. :))
Am mancat salata din frunze de papadie pana s-a amarat sufletul in mine. Cand stateam in Italia. Au un soi de papadie care nu este la fel de amara ca a noastra. Cred ca tijele sunt si mai amare.
Multumesc.
Papadia ta s-a infratit cu ariciul meu:)
A mea a ramas intr-o casa de om, pusa in rama. Ai impaiat ariciul? Nu. :-P
Nu stii tu Vienela ce senzatie e cand rupi cateva papadii cu puf si le imparti “parasutistii” in aer (asa spuneam pufului in copilarie). Si nu stii tu VIenela ca din coada de papadie pot iesi sunete interesante, desi sunt decat niste bazaieli enervante ….
Chiar crezi ca nu stiu? Fac parte din generatia care a copilarit afara, alergand prin iarba. :))
in ciuda articolului tau plin de sensibilitate, tot nu m-as putea abtine la o plimbare prin parc sa suflu intr-o papadie, asa cum spunea cineva mai sus. Aplauze pentru povestea ta, desi finalul m-a facut sa zambesc. Fata rupe floarea, floarea moare in casa, fata se intristeaza si mai rupe doua flori sa ii tina companie. Cata candoare in gestul acesta de copil!
Am citit şi tot nu te cred! Ia mai citeşte-ţi tu încă o dată, şi cu voce tare! Sau tu eşti fetiţa care îşi omoară textul aducând alte două texte, ca să-l ţină(sus şi tare) pe-al tău, de urât? :roll:
Am zis două texte, că am mai scris odat’ un poem în care o păpădie vorbea pe-acolo, habar n-am ce, că nu-mi amintesc mare lucru. Şi, în plus, mi-e lene să-l caut. :)