Era un sat micuţ, poate cel mai mic din câte văzuse Marusia vreodată. Situat într-o zonă deluroasă, unde viţa de vie era regina neîncoronată a pământului, cu măslinii ale căror frunze luceau în bătaia soarelui, cu bisericuţa ascunsă printre brazi, aproape neagră de la atâtea ploi care o bătuseră de-a lungul a sute de ani.
Trecând prin sat, fata studia atentă fiecare curte, fiecare casă. Sătucul stătea mândru pe platoul deluros, cu gazon proaspăt tuns, cu umbreluţe de soare colorate, cu floricele plantate aproape de ziduri, cu smochini bătrâni, care îşi scuturau din când în când podoaba, aruncând fructele coapte în iarbă, spre bucuria viespilor şi albinelor.
Nu se grăbea. Bătrânii se aşteptau ca ea să ajungă în jurul orei 12. Oare de ce locuitorii satului întorceau miraţi capul când auzeau trecând maşina pe străduţa îngustă? S-a oprit să culeagă smochine. A fumat o ţigare, apoi a sunat la poarta bătrânilor. I-a ieşit în întâmpinare un bărbat înalt, ginerele celor de care Marusia urma să aibă grijă.
S-a acomodat repede la ei. Nu îi cereau decât să le ţina de urât, să le vorbescă şi să o sprijine pe bătrână când încerca să coboare treptele, să iasă în curte. Dar nici nu primea mare lucru. După câteva zile, foamea începuse să o trezească din somn, să o preocupe în permanenţă. Mânca prea puţin. O chiflă, o roşie, o mână de paste cu ulei de măsline si o linguriţă rasă de caşcaval, o jumătate de conservă de ton. Şi o ceaşcă de cafea dimineaţa.
Bătrânii, deşi nu erau deloc săraci, făceau economie la absolut orice, până şi la vorbe. De cum începea să se însereze, ieşeau pe balcon, în aşteptarea orei când la televizor se difuzau ştirile. Becurile se aprindeau doar în caz de forţă majoră. Urmăreau în tăcere zborul şuierat al liliecilor plecaţi la vânătoare de insecte. Vedeau toată valea la picioarele lor. Bătrânul o prindea de cot pe Marusia şi îi spunea:
-Uite ce panoramă!
Şi fata, în gândul ei, îi răspundea încreţind buzele:
-Uite cum stau eu doar până la sfârşitul lunii şi vă las apoi singuri, să admiraţi privelişti pe burta goală.
Şi i-a lăsat să admire priveliştea?
Da, dupa fix o luna. :))
o replica celebra dintr-o sceneta…daca nu e priveliste..prefer sa cad pe ganduri :)))
Pe cai, soldatii mei!
Nu avem cai, Maria Ta.
Atunci, pe curand! :))
:))) =))) la finalul asta nu m-am asteptat :))
Nici biata Marusia. Plecase de acasa hotarata sa munceasca. :))
Frumos !
Mai ales finalul
Multumesc. ;)
Pai panorama era motivul pt care plata era foarte subtire :)
Normal. Nu oricine are ocazia de a lucra avand la picioare o lume mirifica. :))
Final demential! :)
Merci, Minnie! :))
O secventa care, nu stiu de ce, imi pare dintr-un (sau buna pentru un ) film rusesc, asta poate si datorita… Marusiei. :)
Marusia era romanca. :)) Am cunoscut-o bine. :))
Dar ar putea fi… ;)
Un final total neaşteptat! :-) Foarte frumos.
Multumesc, Andrei. :))
:) Am auzit povestea asta la matusea mea si e cat se poate de reala :D
Da, multe femei patesc asa ceva, ba chiar si mai rau uneori. :))
Eu nu am inteles nimic. Pai Marusia asta nu avea un contract de lucru, sau macar nu se aplica legea muncii in locul respectiv ? Adica ce fel de job e asta ? Plus, daca esti cat de cat OK cu cat esti platit ca supraveghetor sau companion de batrani, nu de la EI te astepti sa primesti de mancare, ci de la ginerele lor, plus mergi si dincolo de minima indatorire de a sta de paza acolo, ci incerci sa iti gasesti si ceva mai distractiv, de ex intri in vorba cu ei despre peisaj, le zici si tu despre alte peisaje, mai trece vremea, etc. Adica ce fel de job e asta ? Si ce pazeste ginerele ? Plus ce cauta Marusia acolo, daca habar nu are despre nimic, pt ca nu pare din poveste ca a luat acel job chiar de mare nevoie, adica nu era cumva infometata sau refugiata atunci cand a aparut aparent de buna voie in acel sat ?
Adica mie mi se pare ca intelegerea legal contractuala initiala, chiar daca nu era un contract scris oficial, si a fost o intelegere pur verbala, e totusi intre Marusia si ginere, nu Marusia si batrani. Asa reiese din poveste.
Batranii sunt “obiectul” muncii, iar casa lor (cu sau fara mancare si traditiile si obiceiurile lor personale) reprezinta conditiile de munca. Ginerele e angajatorul si Marusia e angajatul. Marusia nu are absolut nici un motiv sa fie enervata sau suparata pe batrani sau pe obiceiurile lor, cel mult pe ea insasi si pe ginere.
Ca altfel se aplica zicala vacarului care s-a suparat pe sat. Asta era talcul povestii ?
Era un contract verbal, prin care ginerele ii promitea un salariu oarecare si hrana, in schimbul ramanerii alaturi de batrani pe o perioada nedeterminata. Dar nu a fost specificat ca va primi pentru o zi intreaga hrana pe care un copil de 7 ani o mananca la o masa. ;)
Poti sta prizonier intr-un sat uitat de lume, fara bani si fara hrana suficienta?
Pai nu, desigur, dar de ce nu a ridicat logic aceasta problema fata de ginere in loc sa inceapa sa se deprime si sa se supere pe batrani + pe peisaj ?
Doamne, ce trist! Din păcate, auzim astfel de adevăruri/ întâmplări din ce în ce mai des!
Am un sentiment plăcut că finalul e pe măsură!
Nici nu se putea altfel!
Cam greu sa te hranesti doar cu o panorama :))
Si Rudolph are dreptate. Dar mai bine cauti altceva decat sa stai intr-un loc unde ti-ai cersit drepturile…