Păienjenița

Crescută singură într-un colţ de magazie, uitată de lume şi de rudele sale, păienjeniţa devenise în scurt timp expertă la ţesut pânze mătăsoase şi la prins de insecte. Ştia din instinct ce are de făcut şi ducea totul la final cu o pasiune bolnăvicioasă. Pânză ca a ei nu mai avea nimeni în acea magazie, unde pereţii din lemn de brad, coşcoviţi, stăteau să cadă din cauza putreziciunii. Pe pământul afânat de râme răsărise într-o zi o ciupercuţă. Nu era o ciupercă oarecare, ci chiar o muscariţă (amanita muscaria), o pălăria-şarpelui roşie cu picăţele albe, aşezată pe un picior suplu.

Ce noroc! Atras de Amanita muscaria, un păianjen mic, dar zglobiu, după ce a descoperit că nu-i nimic de mâncare în preajmă, s-a cocoţat până pe pânza atent ţesută a păienjeniţei. Păşea ca într-un vis dansat, pentru a nu-i trezi femelei instinctele de vânător înainte de vreme. Cu ce gânduri venise, ştiau amândoi. Dragostea lor va dura foarte puţin şi se va termina fulminant. Amânau momentul, rotindu-se unul în jurul celuilalt, pipăindu-se cu perişorii tactili ce le acopereau picioarele, atingându-se fugitiv cu chelicerele.

Păienjeniţa avea frecvent accese de foame şi furie. Devora muşte, ţânţari, libelule şi lăcuste, fără măsură, fără control, apoi rămânea imobilă în colţul ei şi frânturi dintr-o altă viaţă îi reveneau în memorie, amalgamate, făcând-o să îi fie silă de ea, de ceea ce mâncase, de ceea ce era. Avea atunci impresia că visa, că ea nu ar fi fost păienjeniţă, ci umană, cu visuri, cu speranţe, cu dorinţe pur omeneşti. De ce se credea uneori fiinţă umană? Oare ceilalţi păianjeni puteau gândi? Aveau şi ei aceleaşi viziuni tulburătoare?

Sărutul ploii

Tot mai des simţea că urăşte acele picioare păroase cu care se născuse. Credea că le invidiază pe umanele care se epilau, apoi înţelegea că avantajul era de partea ei, că simţurile îi erau exacerbate, lucru de care numai ea, păienjeniţa, se putea bucura. Trecea într-o clipită de la o stare la alta. Masculii o satisfăceau, îi duceau plăcerea până la paroxism. Când îi revenea acea memorie ciudată, se enerva cumplit pe ei. Cât de degradant era să se acupleze cu o arahnidă atât de mică, de urâtă, de păroasă…

Probabil acesta era motivul pentru care, după fiecare acuplare, păienjeniţa distrugea orice urmă a dezmăţului, începând cu trupul firav, dar atât de apetisant, al masculului. Mai iute ca gândul îşi prindea partenerul în cleşti, imediat ce lua sfârşit voluptatea supremă. Nu se hrănea cu toţi. De multe ori, doar instinctul de vânător o făcea să îi atace, dacă nu erau destul de isteţi şi de iuţi. Pe unii dintre ei i-ar fi păstrat închişi în chihlimbar, de-ar fi putut, întru amintirea clipelor extatice, aşa cum fac umanele cu fotografiile…

va urma…