Păianjen blestemat să-și țeasă pânza la nesfârșit, în colțul său de lume, femeia șleampătă, cu ochii duși în fundul capului, cu mâinile înroșite de apa fierbinte, se așază o clipă pe scaunul bătrân ce scârțâie trist. Respiră greu, obosită de veșnica roboteală între bucătărie, grădină și copaia de rufe, întotdeauna plină de hainele prăfuite ale celor cinci copii, florile ei iubite.

Își lasă privirea în jos, privind tristă papucii de plastic și unghiile neîngrijite, cu resturi de ojă roșie pe ele. Au trecut atât de mulți ani de când nu a mai avut timp de ea. Poartă hainele ce le rămân mici copiilor, își tunde singură părul privindu-se în oglinda ciobită, face baie la sfârșit de săptămână. În restul timpului, gătește oale de mâncare, spală teancuri de farfurii și de haine, mătură casa și curtea, hrănește animalele și lucrează pământul, așteptând înserarea.

Atunci îi vine omul acasă. Uneori e treaz. Se așază la masă tăcut, obosit, cu ochii încercănați și barba nerasă, îmbătrânit înainte de vreme. Ea îl privește trist, dorindu-și să îi poată lua durerea și oboseala. Alteori vine acasă târziu, băut. Are nervi și îi descarcă pe ea. Țipă din orice, înjură copiii, sparge pahare și farfurii. Ea îl privește speriată, dorindu-și să îl vadă tăcut, adormit.

Se gândește la ea tânără, frumoasă, cu flori în păr, dansând veselă prin discoteca din sat, căutată de băieții mai mari, dorită de toți. De ce a crezut că, dintre toți, ăsta va fi cel mai bun? Nu îl iubise niciodată. Nu iubise pe nimeni, în afară de copii. Câteodată, când îi vine bărbatul beat acasă, încearcă să își închipuie cum i-ar fi fost viața alături de celălalt bărbat al tinereții ei. Poate ar fi iubit-o în alt fel, așa cum își iubește oile de care are grijă tot anul. Poate ea l-ar fi îngrijit bine și nu s-ar fi îmbolnăvit de tuberculoză.  Poate pentru el s-ar fi îngrijit, să fie mereu frumoasă. Poate…