Oprește-mă! Nu mă lăsa să scriu despre orașul meu ceea ce gândesc astăzi. Așezate cu furie, negru pe alb, cuvintele adunate mănunchi ar deveni imediat axiomă și dreptul la replică al cetățeanului de rând și-ar pierde orice însemnătate. Unii consideră că experiența este suficientă atunci când se încearcă dezvăluirea faptelor și încadrarea lor într-un anumit tipar. Alții combat din răsputeri această îndrăzneală. Mie nu îmi pasă de disputele lor. Nu pot fi oprită să scriu, negru pe alb, că Ploiești este orașul în care timpul s-a oprit.

Departe de ceasurile de la catedrală, de la halele centrale și de la primărie, sunt ușor debusolată și nu pot spune cu precizie când s-a oprit. Constat doar că sunt condamnată să trăiesc în alt timp, departe de anul 2016. Mărșăluiesc de la nord la sud, din vest în est, de la periferie și până în celălalt capăt, la mall, tot mai grăbită, mai nervoasă, mai obosită. Orașul în care timpul s-a oprit râde în soare de chinul meu. Îmi trimite priviri mirato-disprețuitoare prin comercianții / medicii din pet shop-uri, farmacii veterinare, cabinete veterinare. 

Alergia, la câine, poate fi la fel de enervantă pentru bietul animal, cât este și pentru stăpânul care îi privește neputincios zbaterile și îi ascultă falsul “zdrăngănit la chitară” (a se citi scărpinatul pe burtă cu laba din spate). Bănuiala că totul pleacă de la imunitatea slăbită – inclusiv vechea papilomatoză virală – mă face să umblu bezmetică prin Ploiești, în căutarea unui anumit supliment, special creat pentru întărirea sistemului imunitar al câinelui.

Descopăr că trăiesc în orașul în care timpul s-a oprit. Nimeni nu a auzit de respectivul medicament. La farmaciile veterinare îmi sunt recomandate altele, mai slabe sau mult mai scumpe. În pet shop-uri, vânzătorii holbează ochii, mirați că mi-a trecut prin cap să caut așa ceva în locurile unde se vând jucării, boabe și conserve. În cabinetele veterinare sunt tratată cu o falsă indiferență. Probabil mă înjură în gând, mâniați de faptul că mi-am lăsat banii prin cabinetele concurenței.

Simt că nu mai suport orașul în care timpul s-a oprit. Mă întorc acasă, la adăpost de mirări găunoase și de zâmbete false. Îmi regăsesc liniștea abia când arunc în coșul virtual al unui magazin oarecare medicamentul dorit. Înainte de a apăsa butonul pentru finalizarea comenzii, un străin cu inima bună îmi oferă ceea ce Ploieștiul, orașul în care timpul s-a oprit, nu mi-a putut oferi. Un om și un câine, un oraș amorțit, un articol pe care nimeni nu mă poate opri să îl public.

caine