Omul trebuie sa lupte singur cu durerile, spaimele, dorurile si neputintele sale

Mi-era teama sa privesc in interior, caci acolo se adunase parca toata suferinta lumii. Ma dureau fricile, dorurile, neimplinirile si sperantele naruite. Ma durea tot ceea ce cunosteam, la fel cum ma durea si ceea ce imi era necunoscut. Atat de multe durere parca nu simtisem niciodata. Urla in mine cu forta unui uragan. Batea la portile mintii, sa iasa afara, la lumina, sa poata fi vazuta in toata goliciunea sa. Mi-era teama sa o las, caci mi-ar fi sangerat ochii de adevarurile ivite. As fi ramas surda daca as fi auzit toate grozaviile care se aduna intr-un suflet de om. As fi incremenit intr-o vesnica tacere.

Fugeam. Fugeam de durerea din suflet. Imi ocupam zilele cu munca. Tot mai multa munca. Devenisem un robot pe care doar clopotele de la miezul noptii il opreau. Cadeam franta de oboseala. Nu mai aveam timp sa gandesc. Negandind, ascundeam suferinta chiar si de mine. O tineam ferecata cu sapte lanturi intr-un ungher al sufletului, departe de realitate. Eram tot mai putin eu. Nu mai puteam auzi nici suferintele din jurul meu. Nu mai vedeam durerile lumii si astfel ma minteam ca ele nu exista.

Dar, vai! Intr-o seara, pe neasteptate, lanturile s-au rupt. Durerea pe care o tinusem atata amar de vreme ascunsa in suflet iesea acum la suprafata. Urca in valuri spre creier. Imi amintea ca viata nu e in spatele monitorului, nici in tastele telefonului si nici macar in munca epuizanta. Viata e aici, in mine, in jurul meu, afara, acolo unde pamantul tremura sub pasii nostri, acolo unde apele se strecoara printre pietre pentru a scapa de mizeria umana, acolo unde cerul se acopera cu nori grei ca sa nu ii mai putem vedea stralucirea de un albastru catifelat.

Omul trebuie sa lupte singur cu durerile, spaimele, dorurile si neputintele

Am inchis ochii, ingrozita. Cum as putea merge mai departe, cand am atata durere de carat in spate? In spatele pleoapelor pulsa inima intr-un tic-tac neintrerupt. Cautam o cale de a fugi. Nu stiam ca de durere nu ai unde sa fugi. M-a prins cu ghearele ei reci si ascutite. M-a intepat. M-a sugrumat. M-a torturat intreaga noapte. Spre dimineata, cand am indraznit sa deschid ochii, am ramas surprinsa. Durerea era tot acolo, insa invinsa de propria ei forta. Obosise. Imi aratase cine este si ce poate face. Acum putea sa plece si sa faca loc fericirii.

Puteam si eu sa zambesc, caci invinsesem propria mea durere. Invatasem ce inseamna compasiunea, curajul, si speranta. Puteam sa ridic fruntea spre cer si sa zambesc iar. Eram din nou eu, cu bunele si relele mele. Puteam recunoaste in privirile altora durerile lor. Le puteam vedea umerii incovoiati de atata povara sufleteasca. I-as fi imbratisat pe toti.

Le-as fi spus ca durerea poate fi invinsa, dar nu m-ar fi crezut. Fiecare om trebuie sa lupte singur cu durerile sale, cu spaimele, cu dorurile si neputintele sale. Abia dupa ce le priveste in ochi si dupa ce le suporta intreaga tortura poate zambi senin, cu mila si iubire pentru propria persoana si pentru ceilalti oameni. Pentru o vreme. Pana cand durerea isi aduna iar fortele risipite. Pana cand se cuibareste iar adanc in suflet. Pana cand are iar puterea de a te tortura. Iar, si iar, si iar…

Aprinde o lumânare

Oare nu mă voi învăța minte niciodată?

Comoara din tablou