Olanda a putut! Oare copiii românilor pot?

Era tânăr şi sănătos. Îmi pândea paşii în liniştea serilor geroase. Venea nechemat. Se întindea la pământ şi aştepta să fie mângâiat. Nu se sătura niciodată. Într-un final se oprea să mănânce lacom din ceea ce îi aduceam. Între două reprize de bobiţe îşi băga căpşorul în palma mea, să îl alint. Devenise preferatul nostru. Cu gândul la el ieşeam afară. Dacă nu am fi avut acasă trei domnişoare nesterilizate, cu siguranţă motanul nostru preferat şi-ar fi aflat adăpost la noi (iată mai jos poza blândului motan, făcută cu vreo două săptămâni în urmă – pe Mihai nu vi-l arăt :-P). Aseară am găsit motanul mort, nu departe de locul unde obişnuia să doarmă. Am plâns. Mihai m-a întrebat ce sens are să le hrănim, dacă în urma noastră vin alţii şi le omoară…

Răspunsul e simplu: le hrănim pentru că noi nu suntem ca alţii. Le hrănim pentru că asta ne aduce bucurie. Le hrănim pentru că apreciem oamenii care au făcut chiar mai mult de atât, aşa cum este domnul Purdel de la Răcoasa, care şi-a transformat curtea părintească în adăpost pentru câini şi pisici. Le hrănim pentru că nu putem trece nepăsători pe lângă suferinţa unor fiinţe nevinovate. Le hrănim pentru că şi ele ne hrănesc sufletul.

Tot din aceste motiv am trimis (şi voi mai trimite) câte ceva din puţinul nostru la adăpostul de la Răcoasa, Vrancea. Nimic nu se compară cu bucuria pe care o simţi când primeşti în schimb asemenea cuvinte: “Buna ziua.Astazi am ridicat coletul pe care l-ati trimis si banii.Tin sa va multumesc frumos si mult pentru tot ajutorul dumneavoastra.Sunteti fiinta care ati declansat tot valul de ajutoare pe care le-am primit.MULTUMESC SUFLETE CURAT SI DARNIC.FII BINECUVANTAT.O sa dureze ceva pana ma pun la punct cu tehnologia tabletei.Eu sper sa prind cat mai repede.Va doresc o frumoasa si senina.”

În aprilie 2014, câţiva copii din Olanda au făcut chiar mai mult pentru animalele din adăpostul de la Răcoasa. Au desenat adăpostul aşa cum s-au priceput şi cum şi-au imaginat. Au strâns 15 euro pentru aceste animale (nu sunt mulţi bani, dar e un gest minunat!). A fost omagiul lor, materializat pe hârtie… A fost dovada că în micile lor inimioare încape mai multă iubire de cât pot aduna uneori adulţii.

Se spune că aşa cum îi educi, aşa îi ai. Dacă îi lăsăm pe copii să vadă că omorâm animale, aşa vor face şi ei. Dacă îi încurajăm să le iubească, poate că într-o zi vor simţi şi ei ceea ce au simţit copilaşii din Olanda, ceea ce simte omul când dăruieşte. Dacă încurajăm creativitatea copiilor, poate că într-o zi vom avea mai mulţi artişti şi mai puţini golani. Am putea începe prin a urma exemplu olandezilor.

I-am putea îndemna pe copii să deseneze adăpostul de la Răcoasa, le-am putea da libertatea de a colora pe hârtie câini şi pisici, am putea cumpăra desenele făcute de copii, iar banii adunaţi i-am putea dona adăpostului de la Răcoasa, Vrancea. Oare vom reuşi să dovedim Olandei că şi copiii românilor pot desena, că sunt la fel de inimoşi, de creativi, de darnici? Olanda a putut! Oare copiii românilor pot?