Prietena mea oglinda mi-a zâmbit în fiecare zi a vieţii mele, mi-a spus cât sunt de frumoasă, mi-a arătat o frunte lată, mi-a spus că am părul puţin ondulat, nişte ochii mereu miraţi, pomeţii ridicaţi şi un zâmbet dulce.

Şi atunci ce au aparatele de fotografiat cu mine, de ce mă mint mereu? De ce în poze sunt o altă persoană, pe care eu nu o recunosc? De ce fotografiile pe care le fac sunt trucate? Îmi arată cu totul altceva decât oglinda, iar asta mă face să am îndoieli, să nu ştiu cine îmi spune adevărul şi cine mă minte. Am această dilemă de aproape 40 de ani, de când am reuşit să disting o persoană într-o poză, dar în ultimul timp este tot mai mare diferenţa dintre ceea ce îmi arată oglinda şi ceea ce vad în poze. Oare să fie adevărat că oglinda m-a minţit întotdeauna?

De mic copil am ]nvăţat că fetele sunt frumoase, că trebuie să fie cochete, că o haină nouă le face să se simtă mai încrezătoare, iar un zâmbet face mai mult decât toate fardurile din lume. Aşa că am luat toate aceste informaţii aşa cum le-am primit şi am trecut la treabă.

Ştiam din start că sunt frumoasă, că doar sunt fată. Aveam în faţa blocului o grădiniţă de copii, unde obişnuiam să ne jucăm de dimineaţa până seara, folosind băncuţele pe post de bârnă, pentru că era perioada în care Nadia Comăneci făcea orice fetiţă să se viseze gimnastă. Tot acolo era o groapă cu nisip, unde construiam castele şi le înconjuram cu şanţuri pe care le umpleam cu apă. Niciodată nu m-am murdărit, cu toate că eram foarte activă, de teamă că nu voi mai fi frumoasă.

Mai târziu am descoperit că nici nu trebuia să mă machiez sau să fiu cochetă pentru a atrage privirile băieţilor. Uneori chiar mă deranjau, pentru că deveneau insistente, când încercau să îmi arate că mă plac. Era destul să ies din casă îmbrăcată onorabil pentru a vedea că băieţilor le făcea plăcere să mă vadă. În acea perioadă, în care nu existau nici telefoane mobile, nici mess, nici facebook, am primit nenumărate cereri de prietenie şi poezii de dragoste de la colegi şi prieteni.

Din când în când mi-am cumpărat câte o hăinuţă nouă; ba o bluziţă, ba un pantof de dama, ba o rochiţă, ba chiar şi câte o pereche de blugi. Nu am uitat de cercei. Mi se par nişte accesorii foarte importante. Totul pentru a fi frumoasă. Mă simţeam la fel de bine şi la fel de încrezătoare ca orice altă fată când purtam un lucru nou.

Dar cel mai mult am zâmbit. Îmi place să zâmbesc şi oamenilor le face plăcere să li se zâmbească. Pe mine chiar mă bucură şi mă amuză multe lucruri pe lumea asta, aşa că nu îmi cenzurez zâmbetele decât în cazul în care ar putea jigni pe cineva, când ar fi provocate de penibilul unei situaţii.