Se trezise fără nici un chef. Nevasta era plecată la piaţă, ca în fiecare dimineaţă, să cumpere pâine şi lapte. Cafeaua era rece, iar el se simţea prea moleşit, îi era lene să o încălzească. Prefera să mai zacă puţin în pat, până când i se întorcea consoarta. Cu ochii închişi, se gândea la viaţa pe care o ducea, la plictiseala pe care o simţea de când se pensionase şi se întreba ca în adolescenţă: Pentru ce ne naştem? Pentru ce trăim? Care este scopul nostru pe pământ? Ce va fi după?

Se simţea precum un fir de nisip plimbat în toate părţile, după bunul plac al destinului. Se trezise scos din iureşul oceanului, din multitudinea de granule şi aruncat pe plaja vieţii, în soarele călduţ al dimineţii.

Copiii îl iubeau, îl răsfăţau, se jucau cu el. Când soarele a început să urce pe cer, s-a prins din greşeală în blăniţa unei pisicuţe care făcea pe aristocrata şi care l-a purtat prin lume, amuzându-se pe seama lui, fără scrupule. Într-un final, a reuşit să se desprindă şi a căzut pe asfaltul încins.

Din fericire, tocmai atunci trecea grăbită o fată blondă, subţirică, iar el s-a agătat disperat de talpa de la pantoful ei, convins fiind că de acolo îi va veni salvarea. Şi aşa a fost, în mare parte.

L-a dus în casă, l-a ţinut sub pantof cât timp soarele a fost în vârful cerului, apoi a măturat şi l-a azvârlit în grădină, amestecându-l cu pământ. Acolo s-a simţit el la adăpost de orice rele, acolo a avut sentimentul că face un lucru util, ajutând pământul să nu se taseze şi cartofii să crească.

Când soarele a început să coboare, fata blondă, care între timp se mai îngrăşase, a scos o mână de cartofi din pământ, iar el a ajuns din nou în casă, lipit de coaja dulce, mândru de roadele culese.

Vede soarele cum apune, ştie că nu mai este mult până când cartofii vor fi spălaţi, iar bietul firicel de nisip va ajunge la canalizare. Şi vrea să se bucure de timpul rămas.

 

 

Coboară din pat, îşi încălzeşte cafeaua şi iese în curte, să îşi aştepte soţia.