Ne retragem speriate şi revoltate în cameră. Bucuria acestei zile însorite, în care ne-am jucat prin faţa blocului şi am alergat până la gara de vest pe burlane (cineva ne-a spus că sunt conducte care transportă agentul termic) ne-a fost întunecată  de cum a intrat tata pe uşă. A văzut vasele în chiuvetă, nespălate, coşul de gunoi plin şi chiar paturile nefăcute. S-a enervat cumplit. Am încercat să ne scuzăm spunând că nu ne-am dat seama cum a zburat timpul, că ne-am dorit să ne jucăm mai mult în prima zi a vacanţei de vară, ba chiar am promis că le facem pe toate imediat. Degeaba!

Fiind mai mare, toată responsabilitatea a căzut pe umerii mei. Eu sunt vinovatul principal, ca de obicei. Tu ai scăpat uşor, cu plânsul de pisoi speriat şi rugăminţile fierbinţi. Te vede mică, slabă, supusă şi speriată şi te iartă imediat. Cu mine lucrurile stau altfel. Era de datoria mea să te pun la treabă sau chiar să fac singură ceea ce era de făcut, dacă tu nu ai fi vrut. Îl deranjează privirea mea, spune că este sfidătoare. Probabil se aşteaptă să îmi cer scuze, nu să caut scuze. Îmi dă o palmă de văd stele verzi şi tu plângi iar, de mila mea. Eu rămân neclintită. Nu vreau să plâng.

Ajunse în cameră, ne aşezăm pe pat şi ne luăm în braţe. Tu îmi mângâi obrazul lovit şi plângi fără oprire. Acum plâng şi eu, mai mult din revolta şi de mila ta. Mă doare plânsul tău. Suntem pline de praf. Îl simt cum ni se întinde pe obraji, amestecat cu lacrimi sărate. Astăzi aş vrea să am o putere, să te iau de aici şi să fug cu tine undeva, să te adapostesc de spaime şi de lacrimi. Te strâng mai tare în braţe şi încerc să te calmez. Te duc la baie şi te spăl cu apă rece pe faţă, îţi dau să bei din pumnul meu. Plânsul ţi se opreşte, ochii mari şi albaştri îmi zâmbesc iar. Ce bine că te am! Tu eşti cea care îmi dă putere şi mă face să fiu curajoasă!

Bagă tortul la rece, că venim la tine! La mulţi ani, Romi!