Nu cred că aveam mai mult de 7-8 ani când am găsit-o în faţa blocului. M-am ataşat instantaneu de ea, dar până la a deveni a mea a trebuit să lupt cu alte  două fetiţe care şi-o doreau. Eram ambiţioasă şi nu cedam uşor, mai ales când îmi doream atât de mult ceva. Nu i-am dat drumul din braţe. O strângeam cu o mână la piept, iar cu cealaltă încercam să le îndepărtez pe fete, în timp ce ţineam o adevărată pledoarie pentru obţinerea “premiului”.

Am reuşit într-un final să o câştig şi am fugit în casă, cu ochii strălucind de bucurie. Revăd faza de parcă s-a întâmplat ieri: sora mea mânca aşezată pe colţarul din bucătărie, tata era pe un scaun şi mama lângă aragaz, învârtind în cratiţă. Plină de elan, am aruncat în poala surorii mele pisicuţa neagră tăciune, cu ochii verzi ca de jad, nu mai mare de 2-3 luni.

 

 Convingerea mea că se vor bucura la fel de mult ca şi mine s-a destrămat precum fumul. Sora mea a sărit de pe canapea răsturnând farfuria, mama a scăpat lingura din mână auzind ţipătul ei, iar tata s-a ridicat şi a prins pisicuţa care părea năucă. A vrut să o arunce, dar atunci am început eu să ţip, cu ochii înotând în lacrimi. La insistenţele mele, în faţa plânsului de copil, au acceptat să o primească în casă, cu condiţia să nu se apropie de sora mea, care părea terorizată de “diavolul” adus de mine.

Ataşamentul meu faţă de pisoi creştea de la o zi la alta, glumele la adresa surorii mele nu se mai opreau, văzând-o cum se urca pe mobilă când intra Negruţa în cameră.

După o lună, sora mea a făcut o viroză pulmonară, iar isteaţa noastră doctoriţă i-a spus mamei că ar putea fi de la un virus adus de animal, dacă suntem posesori de aşa ceva. Atât au aşteptat ai mei. Oricât am insistat, oricât am plâns, oricât am promis că o voi ţine departe de sora mea, nu le-am putut schimba hotărârea.

Mi-au cerut să o duc de unde am luat-o, dar am refuzat, sperând că se vor răzgândi. Văzând încăpăţanarea mea şi probabil dorind să scape mai repede de gălăgie şi de pericol, mi-au aruncat-o de la balcon. A căzut în picioare, ca orice pisică ce se respectă, a stat o clipă ameţită, apoi a fugit mâncând pământul. Am coborât şi eu scările în viteză, am căutat-o, am strigat-o, am repetat acel pis, pis până când mi-au amorţit buzele. Nu am regăsit-o. Nu am mai văzut-o niciodată.

Probabil am fost foarte marcată, din moment ce ulterior am dus în casă doar câini. Spuneam tuturor că nu îmi plac pisicile şi mă feream instinctiv să mă joc cu ele, probabil pentru a nu mă mai ataşa de vreuna.

Sfat pentru părinţii cu copii mici şi pentru viitorii părinţi: nu renuntaţi la animalele de care copiii voştri s-au ataşat, nu vă faceţi copiii să sufere, nu ignoraţi lacrimile şi rugăminţile lor!